Cele Zece Porunci

Moise i-a dus pe oamenii lui afară din Egipt, în deşert, şi apoi s-au adunat ca să se stabilească la poalele Muntelui Sinai. Într-o zi, Dumnezeu le-a vorbit lor prin intermediul lui Moise. Domnul le-a spus: „V-am scos afară din Egipt, în locul acesta. V-am protejat şi v-am dat hrană destulă, pentru că voi sunteţi favoriţii mei! Aş dori ca voi să deveniţi prietenii mei speciali. Vreţi să ascultaţi de cuvintele mele?” Atunci ei au răspuns împreună: „Vom asculta!” Şi atunci Domnul le-a spus: „După ziua de mâine, am să cobor pe Muntele Sinai în văzul tuturor.” Deci oamenii au început să se spele şi să-şi spele hainele, pentru că Domnul îi va vizita.

Şi aşa a fost, când a venit ziua respectivă, toată lumea a auzit tunetul şi a văzut fulgerul şi un nor foarte mare pe Muntele Sinai. Cu toţii tremurau, pentru că ştiau că vine Domnul! Voi aţi tremura dacă l-aţi vedea pe Dumnezeu? Nu? Desigur că voi nu tremuraţi, pentru că voi nu l-aţi văzut! Totuşi, ei credeau, aşa cum este scris în Biblie, că tunetul pe care l-au auzit şi fulgerul pe care l-au văzut, au fost pe cer. În realitate nu este adevărat! Acestea au fost din interior. Noi cu toţii avem acest gen de experienţe. Când Moise şi Aaron, cei doi prieteni ai Domnului, s-au urcat pe Muntele Sinai, Domnul le-a dat Cele Zece Porunci şi i-a instruit să le spună oamenilor că numai atunci când vor păstra aceste porunci, atunci vor putea să devină prietenii speciali ai Domnului.

De asemenea, Domnul a mai spus: „Eu sunt Domnul, voi să mă slujiţi şi să mă respectaţi. Să nu faceţi nici un fel de imagini sculptate şi să vă închinaţi în faţa lor. De fiecare dată când pomeniţi de numele Domnului, să o faceţi cu veneraţie. La fel, duminica ar trebui să vă odihniţi.” (aceasta înseamnă meditaţia) La origine, ziua a şasea era ziua Sabbathului, dar din moment ce Iisus Cristos a reînviat duminica, atunci ziua Sabbathului a fost mutată duminica. Totuşi, evreii tot mai ţin sâmbăta ca fiind ziua lor specială pentru Sabbath. În această zi, oamenii nu trebuie să muncească, ci să facă numai treburi pentru Dumnezeu, de exemplu, să cânte din scripturi, să recite numele lui Dumnezeu, să mediteze sau să se adune împreună la biserică ca să-şi aducă aminte de numele Domnului. Simplu, înseamnă să încetezi cu orice fel de muncă lumească!

Ca un exemplu, astăzi voi aţi venit aici şi noi studiem împreună scripturile lui Dumnezeu şi facem munca lui Dumnezeu împreună, noi medităm şi ne aducem aminte de măreţia numelui lui Dumnezeu, ca să-l servim pe Domnul. Aşa este corect şi aşa îi place şi Domnului, deci aţi văzut, vântul s-a oprit astăzi imediat din momentul în care voi aţi venit aici (Maestra şi audienţa râd şi aplaudă), după ce aţi meditat pentru o vreme, chiar şi ploaia torenţială s-a oprit! Asta ne arată că lui Dumnezeu îi place! (Maestra şi audienţa râd)

Poruncile înseamnă să fii ascultător şi să-ţi respecţi părinţii, să nu răneşti celelalte fiinţe cu conştiinţă, să fii credincios partenerului şi să te abţii să ai relaţii personale cu alţi bărbaţi sau femei. De asemenea, să te abţii să furi, să nu spui minciuni şi să nu iei lucruri care aparţin celorlalţi.

Este la fel cu ce v-am spus şi eu, că nu ar trebui să vă însuşiţi lucruri de la alte persoane, noi nu ar trebui să luăm nimic care nu ne aparţine sau pe care ceilalţi nu ni le oferă personal, chiar dacă este vorba de un fir de iarbă, pentru că nu se merită ca să ne ruineze reputaţia şi manierele de gentleman, să nu mai vorbim de faptul de a încălca preceptele. Este deja foarte rău că încrederea în noi înşine a fost ruinată! Ar trebui să aşteptăm ca să fim puşi la închisoare?

Ca fiinţe umane, încrederea de sine este un lucru foarte important, nu trebuie să-i aşteptăm pe ceilalţi să ne spună dacă am încălcat preceptele sau să ne judece, dacă am făcut bine sau rău. Nu contează ce spun ceilalţi, noi singuri ştim ce am făcut, înseamnă că Dumnezeu ştie sau că Maestrul din interior sau Dumnezeul din interiorul nostru ştie că noi am făcut fapte rele. Este deja destul de rău! De aceea, să păstrăm poruncile este pentru beneficiul nostru.

Ce v-am citit acum sunt Cele 10 Porunci, care au fost date de Domnul. La fel, Domnul i-a explicat lui Moise cum să aplice aceste porunci în diferite situaţii lumeşti, şi a dorit ca Moise să le explice mai departe oamenilor. Atunci când situaţia era diferită, atunci poruncile se aplicau după cum o cerea situaţia. Poruncile aveau menirea de a-i proteja pe oameni, şi nu invers.

De exemplu, o persoană este moartă de foame şi este foarte slăbită, el şi soţia şi copiii lui sunt morţi de foame. Dacă el merge afară şi fură nişte pâine sau orez, ca să-şi hrănească familia, atunci el nu încalcă poruncile. Eu vă spun sincer, dacă această persoană fură de la mine, eu nu-l voi acuza, în schimb, îi voi da mai mult. Dacă face lucrul acesta, el nu încalcă poruncile, în situaţia respectivă nu poţi să spui că el a comis un furt.

Pe de altă parte, dacă noi avem destul ca să trăim sau oamenii ne-au oferit destul ca să ne ajungă să trăim, şi totuşi noi ne dorim să fim şi mai confortabili, mai frumoşi şi să avem mai multă glorie, în cazul acesta, chiar dacă furăm un fir de iarbă, este un furt, pentru că nu este necesar! De aceea, noi să nu judecăm decât după ce am înţeles clar poruncile şi am luat în consideraţie intenţia din situaţia respectivă.

În alte cazuri, eu v-am spus să nu acceptaţi la întâmplare ce vă oferă ceilalţi şi să nu acceptaţi mereu cadouri de la ceilalţi. Însă, dacă sunteţi bolnavi şi nu aveţi nici un ban pentru că alţii nu v-au plătit, în cazul acesta, dacă eu vă dau bani şi voi refuzaţi să-i acceptaţi, atunci sunteţi cu adevărat stupizi! (Râsete) În cazul acesta, nu se pune problema că voi luaţi ce nu vă aparţine, pentru că voi chiar aveţi nevoie de bani. Totuşi, dacă nu vă trebuie, atunci să acceptaţi fie şi un leu, va fi un păcat foarte mare! Însă, dacă vă trebuie cu adevărat, atunci nu mai este nici o problemă, nu contează cât de mult o să acceptaţi.

De aceea, noi nu trebuie să fim ataşaţi de aceste porunci, noi trebuie să vedem dacă se potriveşte să aplicăm vreuna din porunci în situaţia respectivă. Desigur că noi vrem să păstrăm poruncile cu stricteţe în cazul în care îi putem răni pe ceilalţi dacă nu facem aşa cum este scris. Uneori, alţii încearcă să ne rănească pe noi, atunci noi ar trebui să facem totul ca să ne protejăm vieţile noastre. În cazul în care suntem omorâţi, nu ar trebui să avem nici un fel de ură împotriva lor, la fel, să nu-i omorâm pe ei pentru viaţa noastră. S-ar putea să nu fie aşa de rău pentru ei dacă ei ne omoară pe noi, pentru că ne pot ajuta să fim eliberaţi cât mai repede din cercul vieţii şi al morţii. (Maestra râde). În cazul acesta, ar trebui să le fim recunoscători! De aceea, atunci când Iisus Cristos, Buddha Shakyamuni şi toţi ceilalţi Maeştri din timpurile vechi au fost răniţi de către ceilalţi, ei nu au opus nici o rezistenţă aşa cum o fac de obicei oamenii de rând. De asemenea, oamenii de rând s-ar putea să fie buni din anumite puncte de vedere, dar atunci când nu sunt trataţi bine, ei tot au noţiunea de a ucide sau de a se răzbuna. Fiind practicieni spirituali, noi punem totul în seama lui Dumnezeu, nu contează dacă este bun sau rău. Deci nouă nu ne este teamă de nimic.

Moise a început să le explice oamenilor poruncile şi în acelaşi timp, oamenii au promis să păstreze şi să respecte poruncile Domnului. Atunci, Moise s-a urcat pe Muntele Sinai, pentru că Domnul i-a spus că va scrie Cele 10 Porunci pe o bucată mare de piatră, deci Moise s-a urcat pe munte ca să le ia.

Însă, poate că Moise a stat în samadhi pentru un timp mai mult, el nu s-a urcat sus acolo numai ca să ia poruncile. Probabil că a studiat poruncile şi între timp a adormit, poate că a meditat, a obosit între timp şi după ce s-a mai odihnit, atunci a meditat din nou. Poate că a vrut să aibă un refugiu de meditaţie. Înainte de a primi poruncile date de Domnul, poate că el a vrut să se purifice şi mai întâi să păstreze el singur poruncile cu stricteţe, ca să aibă mai multă înţelepciune ca să le înţeleagă. Deci poate că a meditat prea mult atunci.

Ştiind că el era plecat de 40 de zile, oamenii care îl aşteptau ca să coboare de pe munte au început să fie nerăbdători. Au început să fie supăraţi, să aibă îndoieli şi credinţa lor a început să slăbească. Atunci şi-au murmurat între ei: „Bine, mă întreb ce s-a întâmplat cu Moise şi de ce nu se mai întoarce!?” Ei i-au spus lui Aaron: „Noi vrem un alt Dumnezeu şi un Maestru diferit. Moise ne-a adus în Egipt în locul acesta. Deci El este singurul nostru Maestru, totuşi, din moment ce el nu mai este aici acum, noi avem nevoie de un alt Maestru, deci haideţi să facem unul foarte repede, bine?” (Maestra râde şi spune: „Ei au făcut chiar o comandă urgentă pentru un Maestru!”)

Aaron era cam stupid, el a fost de acord cu oamenii şi le-a cerut să-i dea aurul şi pietrele preţioase lui. Atunci, el a făcut din aur un viţel şi a proclamat: „Acesta este noul vostru Maestru.” Apoi a făcut un altar şi a pus viţelul acolo şi i-a lăsat pe oameni să se închine în faţa lui. Atunci oamenii au fost mulţumiţi. Cu trecerea timpului, ei au uitat ce s-a întâmplat înainte şi au spus: „Oh! A fost viţelul acesta de aur, maestrul nostru, cel care ne-a scos afară din Egipt şi ne-a adus aici şi ne-a eliberat din sclavie.” Şi au continuat să slujească viţelul, au dansat şi au cântat, în timp ce slujeau dumnezeul reprezentat de statuia viţelului de aur.

Văzând că într-o perioadă aşa de scurtă oamenii şi-au încălcat promisiunea făcută Lui şi au slujit un alt Dumnezeu, viţelul de aur, Domnul s-a supărat. Este scris aici că Dumnezeu era mânios. Nu ştiu dacă Dumnezeu se poate înfuria sau nu, totuşi, dacă El ar fi supărat, atunci nu aş da vina pe El. Când Moise a coborât de pe munte şi i-a văzut pe oameni cum dansează, cântă şi cum slujesc viţelul de aur, atunci şi el s-a enervat. La momentul respectiv, supărarea lui Moise era foarte mare, el a aruncat tăblia pe care erau înscrise poruncile Domnului jos de pe munte, şi a fost făcută bucăţi. Apoi a ars viţelul de aur până la cenuşă.

Moise i-a certat pe oameni: „Cum puteţi să faceţi un lucru aşa de teribil? Sunteţi atât de lipsiţi de bun simţ şi atât de stupizi!” El i-a certat pe oameni încontinuu, nu doar aşa, ceva simplu. Probabil că i-a certat şi mai mult, dar aici sunt scrise numai câteva fraze. După ce şi-au cerut iertare, din moment ce Moise i-a iubit mereu pe oamenii lui din adâncul sufletului, el s-a rugat Domnului să-i ierte pe oamenii aceştia ignoranţi, să nu fie supărat pe ei şi să le mai dea o şansă, ca să-şi repare greşeala şi să fie buni din nou.

Atunci, şi Domnul a fost răbdător, deci a scris din nou poruncile pentru ei. De data aceasta, atunci când Moise a luat Cele 10 Porunci să le ducă la oameni, ei s-au comportat cum trebuie, nu au mai cântat sau dansat, nu au mai făcut o altă statuie de aur care să fie maestrul lor şi nu i-au mai slujit pe ceilalţi zei. Ei au devenit foarte smeriţi atunci şi l-au ascultat pe Moise cu atenţie şi răbdare, atunci când el le-a explicat poruncile venite de la Domnul, Cele 10 Porunci. De atunci încolo, între Domnul şi poporul israelului s-a făcut un angajament solemn, şi toată lumea a fost fericită.

Să nu aveţi un alt Dumnezeu în afară de Mine

Ca să vă răspund la cererile voastre, vă voi explica mai mult în legătură cu aceste porunci. Prima poruncă este aceasta: „Voi să nu aveţi alt Dumnezeu în afară de Mine.” Când oamenii urmează religia budistă, lor li se cere să păstreze un precept similar. Maestrul le cere discipolilor să-şi dea cuvântul: „De acum încolo am să-l urmez numai pe Buddha, numai învăţătura nobilă şi grupul de practică. Nu voi urma nici o altă fiinţă nemuritoare, fiinţă cerească, zei, fantome sau alte fiinţe.” Înseamnă acelaşi lucru! Să-l urmezi pe Buddha reprezintă cel mai înalt nivel, care este nivelul iluminării supreme sau nivelul lui Dumnezeu. Învăţătura nobilă vine de la Buddha, şi numai învăţătura nobilă care este vorbită de un Buddha, reprezintă învăţătura adevărată. Deci aceasta reprezintă învăţătura nobilă. Grupul de practică este la fel, dezvoltat de Maestru. Oamenii din grupul de practică sunt copiii lui Buddha sau copiii lui Dumnezeu, ca urmare, ei sunt fiinţele supreme.

Atunci desigur că nu este bine pentru noi dacă mergem în direcţia unui nivel inferior. De exemplu, dacă vrem să avem un prieten, atunci ar trebui să găsim persoana cea mai bună. Dacă vom alege un preşedinte sau un rege, atunci ar trebui să-l găsim pe cel mai bun, persoana cea mai virtuoasă şi cea mai înţeleaptă. Dacă va fi ales un preşedinte necorespunzător, noi am vrut cel mai bun preşedinte dar am votat pentru unul rău, atunci desigur că nu este bine pentru noi! La fel, dacă vrem să slujim, atunci ar trebui să-l slujim pe Dumnezeul cel mai suprem şi cel mai înalt. Nu este bine dacă noi slujim demonii şi zeităţile, cum ar fi zeii locali, zeii apelor, zeii munţilor, zeul soarelui sau alţi zei, pentru că puterea lor este limitată.

Numai Dumnezeul Suprem are puterea supremă şi nelimitată. Nu contează dacă voi îl veneraţi ca Dumnezeul Suprem, ca Domnul Adevărat sau puterea lui Buddha, pentru că El este cel mai înalt. În interiorul vostru, voi ar trebui să înţelegeţi că El este puterea supremă din univers. Deci nu ar trebui să vă închinaţi în faţa zeilor locali şi dumnezeilor locali, pentru că nu va fi bine pentru voi. De aceea Domnul a spus că: „Voi să nu aveţi alţi dumnezei în afară de Mine.” El nu a fost autoritar, dar a vorbit adevărul.

De exemplu, din moment ce noi avem un preşedinte în ţara noastră, atunci ar fi bine să-l respectăm. De ce să respectăm un preşedinte fals sau un candidat la preşedenţie, ca fiind preşedintele nostru? Chiar dacă persoana respectivă face afirmaţia că „eu sunt preşedintele, mi-ar place să fiu preşedintele”, dar el nu a fost ales. Dacă noi îl respectăm pe el ca fiind preşedintele nostru numai pentru că a spus că i-ar plăcea să fie unul, ar fi corect aşa? Dacă noi ne încredem opiniile politice şi sentimentele noastre lui şi îi cerem lui să aibă grijă de afacerile naţionale, atunci desigur că nu este bine aşa! Noi avem deja un preşedinte care a fost ales de oameni, noi ştim că el este cel mai bun şi superior, atunci ar fi bine să-l sprijinim pe acesta. De aceea, atunci când preşedintele nostru ne spune că „eu sunt preşedintele vostru, şeful oficial al statului, nu ascultaţi de alţi preşedinţi, ascultaţi numai de mine”, se cuvine pentru el să ne spună aşa ceva? (A: da.) La fel, Dumnezeu ne spune la fel, să-l slujim numai pe El.

În realitate, Dumnezeu este Maestrul din interior, este cea mai înaltă putere. El a avut grijă de urmaşii lui Israel de-a lungul a multe vieţi, până la vremea lui Moise, şi asta din cauză că strămoşii lor au practicat Metoda Quan Yin, care are o putere incredibilă! Chiar după multe generaţii, Dumnezeu continuă să aibă grijă de urmaşi. Din moment ce El a avut grijă de ei foarte atent, atunci El are dreptul să spună: „Voi să nu aveţi alt Dumnezeu în afară de Mine.” Atunci când se întâmplă ca noi sau israeliţii, de exemplu, să-l întâlnim pe Dumnezeu, Maestrul din interior, care are grijă de noi, atunci desigur că noi ar trebui să-l slujim numai pe El şi să nu mai căutăm în altă parte. Atunci când Domnul le-a spus oamenilor Lui că „voi să nu aveţi alţi Dumnezei în afară de mine”, nu a fost pentru beneficiul Lui! El a ştiut că era bine pentru cei care îl slujeau pe El, cu cât oamenii îl slujeau mai mult pe El, cu atât mai bine pentru ei. Nu avea nimic de-a face cu aroganţă din partea Lui, dar El a spus adevărul, pentru beneficiul oamenilor.

La fel, cei care au copii, ei au grijă de copiii lor în toate felurile posibile, în fiecare zi. Copiii obţin tot ce îşi doresc, inclusiv dreptul de a merge la şcoală. Părinţii lor la fel, au grijă de sănătatea lor fizică, gătesc mâncare bună pentru ei şi pregătesc haine destule pentru ei. Atunci, dacă copiii îi consideră pe vecini ca fiind părinţii lor, atunci ceva nu este în regulă. Vecinii nu au nimic de-a face cu copiii aceştia şi nici măcar nu le-au dat la copii bani sau haine, ei nu-i iubesc şi nu le pasă de aceşti copii. Deci copiii nu pot să considere pe oricine le place lor ca fiind părinţii lor, numai pentru faptul că au aceeaşi înfăţişare. Numai părinţii lor adevăraţi sunt părinţii lor!

De aceea, dacă părinţii noştri ne spun că: „Voi să ne consideraţi numai pe noi ca părinţii voştri, pe nimeni altcineva.” Ei nu sunt aroganţi atunci, ei ne spun asta pentru binele copiilor lor, dacă noi mergem mereu la vecinii noştri, azi la vecinul acesta şi mâine la vecinul celălalt, şi îi luăm pe ei ca fiind părinţii noştri, atunci ce se va întâmpla cu sănătatea noastră fizică? Ce se va întâmpla cu identitatea noastră? Atunci, nici măcar părinţii noştri adevăraţi nu pot avea grijă de noi, pentru că noi nu mai suntem lângă ei, deci nu este bine pentru noi să facem aşa.

Dumnezeu îi iubeşte pe oamenii Lui la fel cum părinţii îşi iubesc copiii lor. Deci, El le spune să-l recunoască numai pe El, să creadă numai în El şi numai atunci totul va fi bine. Aceasta este intenţia Lui. Uneori, Maestrul ne spune să credem în el şi să ne rugăm lui în orice situaţie, dar să nu ne rugăm la alţi Dumnezei. Asta este pentru binele nostru şi el ştie că el ne poate da totul. Dacă mergem la altcineva, atunci nu vom obţine nimic, în schimb ne pierdem timpul şi pierdem oportunitatea ca Maestrul să aibă grijă de noi. De aceea Maestrul ne spune: „Este destul ca voi să credeţi numai în mine. Nu mai credeţi în altcineva.” El nu este gelos, de ce să fie? Tot universul îi aparţine lui, el poate să aibă tot ce îşi doreşte. Atunci de ce trebuie să se ia la întrecere cu ceilalţi şi să fie gelos? Dacă noi credem în el sau nu credem, el nu pierde nimic, pentru că noi îi aparţinem lui de la început, la fel cum copiii aparţin de părinţii lor. Părinţii noştri nu trebuie să se ia la întrecere cu alţii pentru noi, copiii, pentru că aceasta este realitatea! Totuşi, dacă unii copii nu-şi recunosc părinţii, ei ar putea să aibă o viaţă foarte grea, ceea ce nu este bine pentru ei, s-ar putea să nu aibă dreptul de moştenire şi părinţii lor nu vor putea să fie capabili să aibă grijă de ei. Dacă ei nu sunt niciodată în preajmă, atunci cum să poată părinţii lor să aibă grijă de ei? Ei nu ştiu pe unde umblă copiii lor, deci este rău pentru copii, nu pentru părinţi. (aplauze)

Atunci când urmăm un Maestru, noi ştim că el va avea grijă de toate detaliile, mici şi mari, din interior şi din exterior. De aceea atunci când Maestrul ne spune să credem în el, este uşor de înţeles. Cu cât credem mai mult în el, cu atât mai mult Maestrul va avea oportunitatea să aibă grijă de noi. El ne spune lucrul acesta numai pentru beneficiul nostru. Dacă suntem ignoranţi, atunci s-ar putea să credem că noi aparţinem de noi şi nu avem nimic de-a face cu el, totuşi, el ştie sigur că el are afinitate cu noi, numai că noi suntem ca nişte copii fără sensibilitate.

Uneori, atunci când părinţii sunt mai severi cu copiii lor, atunci copiii se supără şi fug, se gândesc că părinţilor nu le pasă de ei şi nu-i iubesc. Dar nu este adevărat! Părinţii sunt severi numai pentru binele copiilor, ei ştiu că copiii le aparţin lor, ei ştiu că vor să aibă grijă de copii numai din iubire, ei doresc ca copiii lor să crească cum trebuie, totuşi, copiii s-ar putea să nu înţeleagă lucrul acesta. Deci s-ar putea să fugă peste tot, să dea vina pe părinţi şi să facă lucruri ciudate care să-i facă pe părinţi să-şi facă griji şi să fie dificil să aibă grijă de ei.

Este acelaşi lucru cu Dumnezeu (sau cu Maestrul) şi discipolii Lui. Dumnezeu ştie cu adevărat că noi suntem copiii Lui şi El trebuie să aibă grijă de noi. El va face tot ce dorim noi ca El să facă, dar suntem noi cei care nu înţeleg lucrul acesta. Noi credem că suntem independenţi şi noi suntem cei care avem grijă de noi, deci facem numai probleme. Cu cât încercăm mai mult în această direcţie, cu atât creăm mai multe probleme. Noi suntem la fel ca un copil care încearcă să aibă grijă de el atunci când nu este destul de mare şi nu are înţelepciune, inteligenţă şi abilităţi. Cu cât el creează mai multe probleme, cu atât este mai supărat şi se îndepărtează şi mai mult de familia lui. În felul acesta, viaţa lui nu face decât să fie şi mai mult în pericol şi dificilă, şi să-i facă pe părinţii lui să-şi facă griji pentru el. De aceea noi ar trebui să-l recunoaştem pe Dumnezeu şi să credem în El, pentru că El este înţelepciunea noastră supremă! El nu este un străin, El este ruda noastră cea mai iubită. Dacă îl respingem, dacă mergem şi ne închinăm la statuile de lemn ale lui Buddha, la munţi, la zei, la fantome, atunci nu facem decât să ne supărăm şi mai mult. Şi toate acestea pentru că noi l-am uitat pe El, l-am respins şi nu-l lăsăm să aibă grijă de noi.

Eu vă învăţ meditaţia ca să vă aflaţi natura voastră proprie, eu vreau ca voi să vă recunoaşteţi Dumnezeul propriu şi înţelepciunea proprie, şi să-l lăsaţi pe El să vă apară, astfel încât El să aibă oportunitatea să vă îndrume şi să vă facă viaţa mai luminoasă şi mai confortabilă. De aceea eu vă spun să nu vă închinaţi la zeii din afară, la fantome sau la statuile lui Buddha! Toate statuile nu sunt de nici un folos! Buddha este în inima noastră şi Dumnezeu este în interiorul nostru. Dacă nu-l căutăm în interiorul nostru, atunci unde să-l căutăm? Toate metodele care vă învaţă să căutaţi la exteriorul vostru sunt greşite. (aplauze) Deci nu trebuie să vă spun prea multe ca voi să înţelegeţi totul.

Aici Dumnezeu a spus că voi să nu aveţi un alt Dumnezeu în afară de mine. El avea dreptate! Slujeşte-mă pe „Mine”, adică înţelepciunea din interior, şi nu alţi idoli. Ce a spus El este foarte corect! El nu a încercat să-i intimideze pe oameni, El este cu adevărat cel suprem, cel mai mare şi cel mai înalt. Dacă îl recunoaştem şi credem în El, atunci acesta este norocul nostru. El ne învaţă pe noi numai din cauza rugăciunilor noastre sincere şi a suferinţei noastre. Deci El a spus: „În regulă, dacă vrei să te simţi bine, dacă vrei confort şi vrei să fii înţelept, inteligent şi relaxat, atunci crede în Mine şi slujeşte-mă numai pe Mine. Atunci o să fii bine!”

Dumnezeu nu a forţat pe nimeni. El a vorbit doar adevărul. În afară de adevăr, ce poţi să le mai spui copiilor tăi? Nu poţi, din politeţe, să-i spui copilului tău: „În regulă, dacă ne recunoşti pe noi ca fiind părinţii tăi sau nu, este bine oricum. Poţi să mergi la uşa vecină şi să-i iei pe oamenii de acolo drept părinţii tăi.” Poţi să le spui copiilor tăi aşa ceva? Dacă el ar face aşa cum îi spui tu, atunci ar lua-o razna, ar trăi o viaţă mult mai dificilă, ar rătăci peste tot şi nu ar avea nici un ban sau mâncare, nimeni nu l-ar considera ca fiind copilul lor. În mod normal, oamenii nu au grijă de copiii altora, deşi s-ar putea ca copilul să aibă mâncare şi haine la orfelinat, dar nu va avea o viaţă confortabilă, sentimentele din familie şi iubirea plină de răsfăţ de la părinţii adevăraţi. Oamenii nu au nevoie numai de mâncare şi haine, ei mai au nevoie şi de iubire de la părinţii lor. Dacă copiii sunt crescuţi de vecini şi nu au nici o relaţie cu părinţii lor, atunci când cresc mari ei arată împietriţi.

Datorită iubirii pentru copiii lor, părinţii ar trebui să le spună foarte clar: „Tu eşti copilul meu, dacă pleci de acasă, atunci o să ai probleme. Dacă vrei o viaţă confortabilă şi bună, atunci să ai încredere în noi şi să ne laşi pe noi să avem grijă de tine!” Ar trebui să se simtă ruşinaţi sau să fie politicoşi ca să spună lucrul acesta? Atunci când spunem adevărul fără să fim aroganţi, atunci nu ar trebui să ne fie ruşine.

Uneori, atunci când auziţi ce vă spun, probabil credeţi că m-aş simţi ruşinată, dar nu este aşa. Mi-ar fi frică şi ruşine dacă v-aş înşela. Aş putea să vă înşel pe voi toţi, atât de mulţi? Sub nici o formă! Unii din voi sunteţi profesori, medici şi oameni de afaceri cu un coeficient de inteligenţă foarte mare, nu aş putea să vă înşel pentru un timp aşa de lung. Deci nu fac decât să vă spun adevărul. Din moment ce vă spun adevărul, este în regulă dacă voi mă credeţi sau nu mă credeţi, mie nu-mi este ruşine. Dacă vrem să fim buni cu o persoană, atunci ar trebui să spunem mereu adevărul. Numai atunci când cineva are intenţii rele faţă de ceilalţi, atunci el va vorbi cu mare atenţie.

Noi ne îndepărtăm foarte mult de Dumnezeu dacă slujim statuile Lui

Noi am parcurs deja jumătate din cea de-a doua poruncă, care este aceasta: „Să nu faceţi nici un fel de imagini sculptate, să nu vă închinaţi în faţa lor.” De ce Dumnezeu şi-a făcut griji în mod special despre aceste lucruri? Pentru că fiinţele umane au inteligenţă, au înţelepciune şi au abilitatea de a face lucruri. Deci dacă noi slujim o bucată de lemn sau o piatră care nu se mişcă sau nu are nici un fel de conştiinţă, atunci suntem şi noi destul de stupizi, nu-i aşa? Atunci de ce unii tot mai fac lucrul acesta şi se gândesc că ei sunt în regulă?

Tatăl naţiunii noastre, Dr. Sun Yet-Sen, era înţelept. Nu e de mirare că oamenii îl venerează ca fiind tatăl naţiunii. El a crăpat o statuie de lemn şi i-a întrebat pe oameni de ce spuneau că statuia era un Buddha, nu-i aşa? (A: Da.) Eu cred că el a fost minunat! O persoană care are înţelepciune are o personalitate atrăgătoare. Nu e de mirare că el a avut succes şi este venerat de oameni până azi, nu putem să-l invidiem, pentru că el merită toate acestea!

Am auzit că el a văzut-o pe Quan Yin Bodhisattva atunci când a mers la Muntele Putuo. Acesta este un indiciu că el era foarte pur şi avea credinţă. El era un catolic, dacă ar fi fost ataşat de idolii catolici, atunci l-ar fi văzut numai pe Iisus Cristos. Din moment ce a văzut-o pe Quan Yin Bodhisattva, înseamnă că el nu făcea nici un fel de discriminare şi era cu adevărat pur. La fel, nici Bodhisattva nu a făcut discriminare împotriva lui: „Este în regulă dacă tu îl slujeşti pe Iisus Cristos, eu ţi-am apărut ţie ca să te las să mă vezi.” Acesta este un indiciu că el era foarte pur şi era un om bun.

Desigur că el a luat parte la războaie şi probabil că a omorât oameni, dar lucrul acesta este inevitabil. Eu v-am spus că voi să aplicaţi preceptele după cum o cere situaţia! Dacă eşti un soldat şi trebuie să omori duşmanul ca să-ţi aperi ţara sau pentru legile ţării, atunci nu se consideră că tu comiţi un omor. Chiar dacă omori o sută de oameni, nu se consideră ca un omor sau că încalci preceptele. Totuşi, dacă răneşti o singură persoană din cauza unor sentimente personale împotriva lui, atunci faci o karma foarte grea. Este din cauza intenţiei tale de a ucide. Soldaţii sunt diferiţi, ei sunt forţaţi să o facă, deci ei nu încalcă preceptele.

De aceea, nu poţi să te judeci după numărul de ocazii în care ai încălcat preceptele sau cât de rău le-ai încălcat sau câţi oameni ai omorât sau cum stai cu moralitatea, trebuie să te judeci în acord cu situaţia şi cu intenţia ta. Nu poţi să te uiţi numai la fapte. Uneori, este foarte dificil pentru oamenii obişnuiţi să-i judece pe ceilalţi, noi trebuie să fim foarte atenţi atunci când facem distincţia între bine şi rău. Altfel, s-ar putea să judecăm greşit. Atunci când vedem o persoană că omoară, atunci noi spunem: „Oh, el este rău!” Atunci când vedem că o persoană dă bani ca să se construiască un spital sau un templu, atunci noi spunem: „Oh, el este bun!” Dar nu este chiar aşa! Noi nu ştim de unde vin banii lui şi care este intenţia cu care donează banii. S-ar putea să vrea să fie celebru sau să obţină alte lucruri prin donarea de bani. În cazul acesta, el nu va obţine nici un merit prin fapta sa.

Dacă slujim o statuie, înseamnă că nivelul nostru este prea jos ca să mai poată fi reparat, înseamnă că noi nu avem nici un fel de înţelepciune şi nici nu suntem în stare să judecăm, şi nu ştim că o statuie nu este făcută decât dintr-o bucată de lemn. Dacă slujim această bucată de lemn, atunci este acelaşi lucru ca atunci când slujim orice bucată de lemn, deci în cazul acesta facem economie de timp şi de bani ca să ne chinuim să pictăm. Dacă slujim o statuie, înseamnă că noi nu putem să spunem ce este bun şi ce este rău, nu ştim unde ne este înţelepciunea noastră şi nu înţelegem ceea ce s-a scris în Biblie cum că „Buddha este în inima noastră” sau „Dumnezeu este în interiorul nostru.” Noi ignorăm scripturile, ignorăm învăţăturile tuturor Maeştrilor şi ignorăm cuvintele lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. Noi am mers prea departe şi ne-am îmbolnăvit prea rău! Chiar dacă ne-a mai rămas puţină înţelepciune, atunci când ne închinăm în faţa unei statui, înţelepciunea noastră dispare.

Este o poveste din India. O femeie recunoştea un Maestru, deci o dată l-a văzut pe Maestru cum îi apare în interior, deci a fost foarte fericită. Totuşi, atunci când s-a amestecat cu ceilalţi oameni, atunci a uitat de toate. Când a auzit că oamenii merg în pelerinaje la munţi şi râuri, atunci şi ea i-a urmat. Într-o zi, ea era bolnavă şi nu a fost vindecată după ce s-a rugat la Maestrul ei. Poate că Maestrul ei a lăsat-o intenţionat ca să se îmbolnăvească ca să-i cureţe karma rea. Atunci ea a dat vina pe Maestrul ei pentru că nu a ajutat-o. Deci a început să slujească aceste statui! Sunt mulţi zei în India. Dacă mergeţi acolo, atunci puteţi să vedeţi tot felul de zei, zei mari, zei mici, zei mijlocii, zei graşi şi zei slabi. Deci ea s-a închinat în faţa lor, înainte să facă asta, ea putea să-l vadă pe Maestrul ei cum îi apărea pentru o vreme. Dar după ce s-a închinat la statui, Maestrul ei a dispărut.

Atunci când a venit acasă, ea s-a gândit: „Ce ciudat! Cum se poate întâmpla una ca asta? Maestrul era acolo cu puţin în urmă, dar în momentul în care m-am închinat, atunci a dispărut.” Ea a fost foarte tristă şi s-a gândit mereu la asta pentru câteva zile. Nu voia să mănânce, dar medita, îi cerea Maestrului ei să-i apară şi să-i explice de ce a părăsit-o dintr-o dată. (Ea a dat vina pe Maestrul ei din nou) Din moment ce era foarte sinceră, Maestrul ei a fost impresionat şi i-a apărut şi i-a spus: „Atunci când te-ai închinat la statuile de lemn, atunci m-ai înjosit pe mine ca fiind mai inferior decât ele! Deci nu mai aveam nici un loc unde să stau, din moment ce era foarte inferior pentru mine ca să pot să stau, a trebuit să dispar!”

De ce noi suntem numiţi „fiinţe umane”? Pentru că noi suntem diferiţi faţă de animale. Noi putem să facem distincţie între bine şi rău, sus şi jos, moral şi condamnabil. Noi avem abilitatea să decidem singuri. Animalele sunt diferite. Ele devin ceea ce sunt antrenate să devină, chiar şi tigrii pot să fie antrenaţi să devină domoli ca pisicile, de către oamenii de la circ. Leii şi elefanţii pot, la fel, să fie antrenaţi să facă ce li se spune să facă şi nu au curajul să opună rezistenţă. În această privinţă, animalele sunt destul de stupide şi îşi pot pierde independenţa foarte uşor.

Fiinţele umane nu sunt aşa, uneori chiar şi la închisoare, oamenii tot vor încerca să scape. Atunci când sunt asupriţi, ei vor încerca să opună rezistenţă. Atunci când sunt acuzaţi pe nedrept, atunci vor clarifica singuri situaţia. Toate acestea pentru că fiinţele umane au înţelepciune. Dacă înţelepciunea noastră supremă a fost trădată şi noi am ajuns la confuzia de a ne închina în faţa statuilor, a fantomelor, a zeilor, atunci desigur că noi vom ajunge cei mai mizerabili şi vom cădea foarte departe de Dumnezeu! Se spune foarte clar în scripturile budiste că Buddha este în inima noastră şi nu poţi să percepi stadiul de Tathagata (Buddha) prin lumina şi sunetul care sunt perceptibile. În loc să slujim formele perceptibile, ar fi mult mai bine dacă noi mergem acasă şi ne închinăm la părinţii noştri, acesta este adevărul.

Dacă vă place să vă închinaţi, atunci să mergeţi acasă şi să vă închinaţi în faţa părinţilor voştri. Ei sunt Dumnezei vii şi au Natura de Dumnezeu în interiorul lor. Dacă spargi o statuie de lemn şi te uiţi în interiorul ei, atunci nu găseşti nimic acolo. Chiar dacă părinţii voştri sunt ignoranţi şi nu şi-au recunoscut Natura lor de Dumnezeu, cel puţin ei îl au pe Dumnezeu în interiorul lor, numai că ei nu ştiu nimic despre asta. Însă, nu este nimic în interiorul unei statui de lemn! Dacă chiar vreţi să vă închinaţi la ceva de lemn, atunci să vă închinaţi la copaci, cel puţin ei au puţin din puterea lui Dumnezeu, în interiorul copacului care trăieşte. Fără puterea lui Dumnezeu, nimic nu poate să trăiască, deci dacă noi ne închinăm la o statuie de lemn, o formă materială de un nivel foarte inferior, atunci desigur că înţelepciunea noastră şi nivelul nostru va fi degradat foarte, foarte mult, imposibil de conceput.

De aceea, Dumnezeu ne reaminteşte cu atenţie să fim foarte atenţi aici! El ne spune să nu facem statui sau imagini şi să ne închinăm în faţa lor. Este din cauză că El are foarte multă compasiune şi vrea să păstreze înţelepciunea aceea care a mai rămas în noi. Dacă noi slujim mereu o statuie, atunci suntem terminaţi! Înţelepciunea aceasta puţină care ne-a mai rămas poate fi dezvoltată sau distrusă. Atunci când suntem cu oamenii spirituali sau cu prietenii spirituali, înţelepciunea noastră va străluci mult mai mult şi se va dezvolta din ce în ce mai mult. Dar când suntem cu oamenii ignoranţi şi ne luăm după ei şi ne închinăm la statui, atunci şi noi vom fi contaminaţi şi traşi în jos de ei şi apoi nivelul nostru se va degrada ca atare. Domnul a vrut ca oamenii Lui să evite această situaţie nedorită, deci El le-a spus să nu facă asemenea lucruri, pentru că dacă vor face, atunci înţelepciunea aceea puţină pe care au avut-o va dispare.

Să presupunem că v-au rămas nişte bani, puţini, i-aţi păstrat şi acum puteţi să-i folosiţi ca să cumpăraţi pâine. Însă, dacă sunteţi înşelaţi de oameni şi vă folosiţi banii ca să cumpăraţi pietre, atunci pierdeţi banii şi muriţi şi de foame. Şi pe deasupra, trebuie să căraţi pietrele şi atunci sunteţi şi mai epuizaţi. Voi sunteţi deja obosiţi, între timp trebuie să căraţi şi pietrele. Cum pot oamenii să fie aşa de stupizi şi să se lase înşelaţi într-un asemenea mod? Cum pot pietrele să fie comestibile?

De aceea părinţii voştri vă spun să nu cumpăraţi pietre şi să vă păstraţi banii, pentru că ei ştiu că sunt tot ce aveţi. Dacă îi păstraţi, atunci puteţi să vă susţineţi pentru o vreme şi să vă gândiţi la altă cale mai încolo. Poate că atunci când v-aţi redobândit puterea, atunci puteţi să găsiţi un serviciu, dar dacă folosiţi banii ca să cumpăraţi pietre, atunci sunteţi terminaţi. Voi sunteţi deja slabi şi înfometaţi, şi pe deasupra trebuie să căraţi şi pietrele, cum o să supravieţuiţi atunci? Veţi muri imediat! La fel, atunci când noi ne închinăm la statui, atunci suntem incurabili! Numai în cazul în care cineva ne trage în sus foarte repede şi ne dă înţelepciunea superioară, atunci vom fi vindecaţi, altfel ne vom scufunda mereu.

Ieri, v-am lăsat să vă uitaţi la un film documentar, care era despre un grup de oameni din India care făceau pelerinaje la râuri şi munţi, cât de sinceri erau atunci când se îmbăiau în Gange şi cât de sinceri erau atunci când se închinau la zei. Totuşi, puteţi să vedeţi că populaţia din India nu a descrescut, dar creşte tot mereu. Şi ajung din ce în ce mai săraci, şi aceasta pentru că ei îşi dedică sinceritatea acolo unde nu trebuie!

De aceea, înainte, atunci când îi vedeam că fac asemenea lucruri, atunci m-am înfuriat. I-am certat mereu atunci când am coborât din Himalaia. (râsete) Şi nu m-am mulţumit ca să-i cert de una singură, le-am spus şi la alţi călugări despre asta şi i-am lăsat să-i certe şi ei. (Maestra râde) Am fost foarte supărată pe aceşti zei! Am pus degetul la nasul lor şi i-am certat foarte aspru. Desigur că ei nu m-au auzit, eu nu făceam decât să-mi eliberez furia. Ei erau făcuţi din lemn, cum puteau să mă audă? Ştiam asta foarte bine, numai că atunci eram foarte furioasă.

Am văzut că milioane de oameni erau înşelaţi şi îşi consumau degeaba efortul, puterea şi banii, şi la fel, îşi riscau viaţa ca să se urce sus pe munte numai că să facă o închinăciune. Nu ştiau dacă vor reuşi să ajungă acasă în viaţă, pentru că drumul era foarte periculos. Unii erau foarte săraci, ei aveau bani sau împrumutau bani numai pentru această călătorie şi nu mai aveau nici un ban când se întorceau înapoi acasă. Ca să obţină merite şi să se închine la o statuie de lemn, ei veniseră de foarte departe, uneori ei mergeau desculţi, şi picioarele lor erau rănite şi sângerau. Unii erau aşa de săraci că nu aveau încălţăminte, deci mergeau desculţi pe drumul de gheaţă. Am plâns când am văzut aşa ceva! Atât de mulţi oameni au fost înşelaţi, chiar dacă ei erau sinceri, nu era de nici un folos.

Dacă nu avem prieteni spirituali, atunci înţelepciunea noastră devine din ce în ce mai puţină şi la urmă va dispare. Atunci, noi ne vom transforma în animale, plante, pietre sau minerale. Cu cât avem înţelepciune mai puţină, cu atât statutul nostru va fi mai inferior, în timp ce cu cât avem mai multă înţelepciune, atunci statutul nostru va fi mai înalt. Este la fel şi în societate. Dacă aveţi cunoştinţe mai multe şi sunteţi mai inteligenţi, atunci faci o muncă cu mai puţin efort, statutul social este mai înalt, serviciul este mai bun şi poţi să câştigi bani mai mulţi. Dar dacă nu ai nici un fel de cunoştinţe, nu eşti inteligent şi nu ai nici un fel de aptitudini, atunci trebuie să faci munca de nivel inferior. Cu cât munca pe care o faci este mai inferioară, cu atât se cere efort fizic mai mult şi faci bani mai puţini.

O situaţie similară este şi în univers. Dacă avem înţelepciune mai multă, atunci ajungem fiinţe cu conştiinţă superioare, şi invers, dacă avem înţelepciune mai puţină, atunci ajungem fiinţe inferioare. De aceea, datorită diferenţei la nivel de înţelepciune, în această lume sunt tot felul de fiinţe cu conştiinţă, cum ar fi insectele, broaştele, animalele, vacile, fiinţele umane, fiinţele nemuritoare, fiinţele iluminate şi Dumnezeu. Noi ar trebui să aspirăm să urcăm cât mai sus decât să mergem în jos, pentru că vom suferi mai mult atunci când suntem la nivelurile inferioare. Nu este din cauza faptului că nouă ne este frică de ceva, dar dacă trebuie să alegem, atunci de ce să alegem să suferim? Dacă alegeţi să suferiţi pentru beneficiul celorlalţi, aşa cum v-am spus mai devreme azi, atunci sunt de acord cu voi. Însă, dacă alegeţi să suferiţi singuri şi mai departe să-i implicaţi şi pe urmaşii voştri de cinci sau şase generaţii, atunci eu v-aş ruga să nu faceţi lucrul acesta!

Eu am ales calea aceasta şi doresc să rămân aici, din cauza cerinţelor oamenilor şi din cauza faptului că vreau să-i fac să fie fericiţi şi să-i încurajez să practice spiritual şi să se ridice spre un nivel mai înalt. De aceea eu am dorit să-mi asum această muncă grea. Dacă aş fi ales această muncă grea pentru că mi-ar fi plăcut, atunci ar fi fost un lucru cu totul diferit, înţelegeţi? (aplauze) Lumea noastră este deja plină de durere, deci dacă puteţi să alegeţi fericirea, atunci aşa să faceţi. Să nu spuneţi: „Din moment ce Maestra a ales munca grea, atunci şi noi ar trebui să facem la fel.” Pentru că atunci sunteţi foarte stupizi! Dacă putem să-i facem pe oameni fericiţi prin suferinţa noastră individuală, atunci se merită. Totuşi, dacă noi singuri alegem să căutăm suferinţa, atunci nu suntem decât nişte idioţi care se sinucid, lucru care nu este bun!

Să nu luaţi Numele Domnului Dumnezeului vostru în râs

Acum, să vorbim despre a treia poruncă, care este aceasta: „Să nu luaţi Numele Domnului Dumnezeului vostru în râs”. Cine este Dumnezeu? Cum putem să-l respectăm pe Dumnezeu dacă nici măcar nu-i cunoaştem numele? Dacă nu-i cunoaştem numele, atunci nu putem să-l cinstim ca fiind Dumnezeu, Maestrul Suprem, Anuttara Samyak Sambodya sau puterea lui Buddha! Să nu folosim numele Lui ca să înjurăm, ca să ne jurăm sau să-i blestemăm pe ceilalţi. Chiar şi atunci când îl folosim ca să jurăm faţă de Dumnezeu, tot nu este bine. Să nu spuneţi că „nu am făcut asta, dacă te mint, atunci să fiu trăsnit de fulger”, sau lucruri de genul acesta. Să nu-i forţăm pe alţii ca să se jure faţă de noi, şi la fel, să nu ne jurăm în numele Domnului. Unele persoane sunt şi mai rău, ei se folosesc de numele lui Dumnezeu ca să facă război. Ei folosesc numele lui Dumnezeu ca să-i omoare pe ceilalţi, să invadeze celelalte ţări sau să abuzeze de femei sau copii. Acestea sunt exemple când numele lui Dumnezeu este folosit spre rău.

Atunci când Dumnezeu trimite pe pământ o persoană care să-l reprezinte, cum ar fi Iisus Cristos sau Buddha Shakyamuni, atunci când El este în lume sau după ce a plecat, noi trebuie să respectăm şi numele Lui, de asemenea, deci noi trebuie să respectăm numele lui Dumnezeu şi numele Maestrului. Să nu-l denigrăm sau să facem glume despre numele Lor, la fel, să nu le pronunţăm numele aşa la întâmplare, fără respect.

De ce vrea Dumnezeu ca noi să-i respectăm pe reprezentanţii Lui sau ai Ei? Este pentru că cu cât îi respectăm mai mult, cu atât vom obţine binecuvântare mai multă. Altfel, s-ar putea să nu mai vedem Maestrul şi soarele pentru multe vieţi, s-ar putea să cădem într-un loc cu întuneric unde nu este nici un fel de lumină a soarelui, nici un nume părintesc sau nici un Maestru. De aceea Dumnezeu ne spune să-i respectăm numele Lui şi numele reprezentanţilor Lui, adică numele Maeştrilor. Numai atunci noi vom avea lumină şi vom avea şansa să ne dezvoltăm Maestrul din interior. Acolo unde este o cauză, acolo este un efect. Cine se aseamănă, se adună. Dacă noi nu-l respectăm pe Dumnezeu, atunci vom avea consecinţe rele, deci Dumnezeu ne aduce aminte de lucrul acesta numai din compasiune.

Nu înseamnă că Dumnezeu are nevoie de respectul nostru, multe persoane l-au slujit şi nu l-au slujit, de-a lungul vremurilor, dar El nu s-a schimbat nici un pic. El este etern, nu se naşte niciodată şi nu este distrus niciodată şi nu este niciodată murdar sau curat. El nu face decât să dea, dar nu ia niciodată. El nu are nevoie de nimic, pentru că tot ce este în univers, este creat de El.

A şaptea zi este ziua pentru meditaţie de grup

Următoarea poruncă este aceasta: „În ziua a şaptea să nu munciţi, să respectaţi ziua Sabbathului!” În Biblie se spune că Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi apoi s-a odihnit în ziua a şaptea. Eu am dubii de ce Dumnezeu a trebuit să se odihnească, El nu are nevoie de nimic! Şi voi vă gândiţi la fel, că eu nu trebuie să mă odihnesc deloc. Deci în fiecare duminică şi în vacanţe, voi veniţi aici tot timpul pentru vacanţă şi mă obosiţi pe mine de moarte. În cazul acesta, Dumnezeu este mai norocos ca mine (Maestra râde), pentru că El se poate odihni în ziua a şaptea.

El chiar ne-a cerut ca şi noi să ne odihnim cu El, de ce? Pentru că El îşi face griji că noi lucrăm prea mult de-a lungul săptămânii şi nu mai avem timp să ne aducem aminte de Sinele nostru şi de Dumnezeu. Dumnezeu este Împărăţia noastră din interior şi Natura noastră de Buddha. Ce a vrut El să spună atunci, este că noi ar trebui să ne adunăm pentru meditaţia de grup în ziua a şaptea! Este scris foarte clar în Biblie că oamenii să nu muncească deloc sau să nu facă vreo activitate fizică, ci să se adune împreună ca să-l slujească pe Dumnezeu. Înseamnă că noi să practicăm spiritual şi să ne căutăm statutul nostru înalt şi înţelepciunea supremă din interior.

Această tradiţie a fost perpetuată până în zilele noastre. În fiecare duminică, oamenii se adună împreună la biserică ca să recite din scripturile scrise în trecut. Totuşi, ei nu fac decât să vină la o biserică, să citească din scripturi şi să meargă acasă. Şi mai au şi câteva gustări între timp. Ei mănâncă biscuiţi care nu sunt binecuvântaţi. În trecut, biscuiţii simbolizau mâncarea binecuvântată de la Maestru, pentru că biscuiţii erau uşor de păstrat, erau ieftini şi uşori. Din moment ce era lume multă, ei au făcut ca biscuiţii să fie foarte subţiri. Oamenii îi mâncau nu pentru gust, dar pentru puterea de binecuvântare care era conţinută în ei.

La fel, floricelele noastre de porumb de aici poate că nu au gust aşa de bun şi sunt destul de ieftine. Poţi să cumperi floricele de porumb foarte simplu cu bani la magazin, totuşi vouă vă place să le luaţi de aici, pentru că ale noastre sunt diferite. Aţi fi şi mai fericiţi dacă vi le-aş da personal la fiecare, asta am vrut să spun. Este posibil ca oamenii de afară atunci când mă văd că vă dau floricele de porumb, să creadă că voi aţi venit aici numai pentru floricele de porumb. Atunci o să construiască un aşram şi să vândă floricele de porumb în fiecare zi, fără să ştie care este însemnătatea adevărată. Persoana care dă floricele de porumb trebuie să aibă putere, astfel ca floricelele de porumb să fie binecuvântate, altfel, nu au nici un sens.

Noi, practicienii spirituali, emitem o iubire puternică în mod natural, care atrage oamenii. După ce ne părăsesc, ei se simt ca şi cum au pierdut ceva important, ca şi cum vitalitatea lor le-a fost luată. Atunci când am plecat din Costa Rica, oamenii plângeau ca copiii, spuneau: „Oh! Este ca şi cum îmi taie carnea de pe mine sau o parte din mine este tăiată şi îndepărtată.” De aceea nouă ne place să stăm împreună cu practicienii spirituali, nu din cauza hainelor lor sau pentru că ei sunt călugări budişti raşi pe cap, dar din cauza vibraţiei imperceptibile emisă de ei, care ne face să ne simţim foarte confortabili. Este ca atunci când avem apă să bem dacă ne este sete, avem mâncare să mâncăm dacă ne este foame sau avem medicamente bune atunci când suntem bolnavi. Noi ne simţim confortabili, dar nu putem să descriem aceasta.

La fel, biscuiţii binecuvântaţi sunt buni numai atunci când ne sunt daţi de o persoană care are putere, altfel, ei nu reprezintă nimic dacă sunt cumpăraţi din afară. Totuşi, biscuiţii sunt folositori, le poate aduce aminte oamenilor de Dumnezeu. Poate că atunci când merg acasă, se întreabă: „Cine este Dumnezeu?” S-ar putea să vrea să-l vadă pe Dumnezeu, mai târziu, s-ar putea să audă pe cineva care ţine o prelegere şi spune: „Eu pot să te ajut să-l găseşti pe Dumnezeu.” Atunci ei vor merge la persoana aceea foarte repede, din curiozitate. În cazul acesta, biscuiţii sunt folositori, altfel, ei nu au nici un folos. Nu înseamnă că noi trebuie să ne adunăm împreună şi să recităm toată ziua: „Eu vreau să-l văd pe Dumnezeu, eu îl iubesc pe Dumnezeu.” Nu! Deşi Dumnezeu este în interiorul nostru, El nu poate să mai facă nimic dacă noi nu-l găsim.

Respectându-ne părinţii înseamnă să-l respectăm pe Dumnezeu

Următoarea poruncă este: „Să-ţi onorezi tatăl şi mama!” Poate că pe timpul lui Moise, copiii nu erau ascultători, deci a fost necesară această poruncă. Dacă toată lumea ar fi fost ascultătoare, atunci nimeni nu ar fi ştiut ce înseamnă „a nu fi ascultător”. Dacă oamenii sunt frumoşi cu toţii, atunci nimeni nu ar şti ce înseamnă să fii urât. Dacă toţi oamenii unei ţări sunt bogaţi, atunci nimeni nu ar vorbi despre sărăcie. De exemplu, aceasta este o ţară budistă, deci aici sunt călugări budişti. Însă, oamenii din alte ţări nu au văzut niciodată călugări, nu ştiu ce sunt călugării şi nu vorbesc niciodată despre călugări. La fel, la vremea aceea oamenii nu erau disciplinaţi cum trebuie. În Biblie este descrisă situaţia haotică de la vremea respectivă, după ce Moise a fost plecat doar pentru 40 de zile, oamenii au renunţat la Domnul şi au început să slujească un viţel de aur. Ei erau foarte inferiori în spirit şi le lipsea moralitatea, de aceea şi-au schimbat Maestrul în 40 de zile.

Desigur că noi devenim din ce în ce mai civilizaţi şi mult mai avansaţi. Noi trăiam în scorburi şi mâncam mâncare negătită şi animale în viaţă. Nu aveam foc atunci, nu aveam case, nu aveam avioane şi nici un lucru civilizat. Acum suntem mult mai civilizaţi, pentru că de-a lungul timpului, fiinţele extraterestre au venit aici ca să ne împărtăşească cunoştinţele moderne şi să facă ca noi să devenim mai inteligenţi şi copiii noştri mai isteţi.

De exemplu, acum voi mă urmaţi pe mine ca să practicaţi spiritual, şi copiii pe care îi aveţi sunt diferiţi de asemenea! Aceia care au fost vegani de când erau în pântecele mamei lor, arată foarte grăsuni şi vioi. Aţi văzut ce mâini au? Sunt mai grase de cel puţin trei sau patru ori, mă întreb de unde îşi iau hrana ca să fie aşa? Ei nu beau decât lapte! Copiii aceştia cu siguranţă că vor creşte mari şi vor deveni mai inteligenţi decât suntem noi. Şi cei care au fost iniţiaţi în pântecele mamei lor, pot deveni şi mai extraordinari atunci când vor creşte mari! Şi copiii lor, de asemenea, pot să fie şi mai remarcabili, mai stabili moral, mai puternici emoţional şi cu o minte fericită, mult mai dezvoltaţi în înţelepciune. Deci urmaşii noştri vor ajunge din ce în ce mai bine.

Uitaţi-vă la vremea lui Moise. Era un haos cu adevărat. Înţelepciunea oamenilor era foarte mică, Dumnezeu le-a dat foarte mult atunci, El şi-a manifestat puterea magică de foarte multe ori şi i-a protejat în fiecare zi. Totuşi, după ce Maestrul plecase fie şi numai pentru 40 de zile, ei l-au abandonat pe Dumnezeu şi au slujit un viţel de aur în schimb. Vă puteţi imagina lucrul acesta? În timpurile moderne, unii oameni sunt la fel ca cei care slujesc viţeii de aur, dar sunt puţini la număr. Foarte puţine persoane din cei care mă urmează pe mine vor regresa. Înseamnă că voi sunteţi mult mai stabili şi aveţi înţelepciune mai multă. Este posibil pentru că eu am merite foarte multe, deci Dumnezeu îmi trimite discipolii cei mai buni. Dar să nu mă credeţi pe cuvânt până nu vă cercetaţi sufletul singuri ( Maestra şi audienţa râd).

De ce trebuie să ne respectăm părinţii? Pentru că iubirea lui Dumnezeu are grijă de noi prin legea cauzei şi efectului şi prin iubirea fizică de la părinţii noştri. Să-i respectăm pe părinţii noştri este ca şi cum îl respectăm pe Dumnezeu, în realitate, nu este forma fizică a părinţilor noştri cea care are grijă de noi, dar este iubirea lui Dumnezeu care face totul. Noi ar trebui să înţelegem lucrul acesta foarte clar! Viaţă după viaţă, Maestra Supremă prin intermediul mamei fizice, şi Maestrul Suprem prin intermediul tatălui fizic, au avut grijă de noi, ne-au învăţat virtuţile de bază, compasiunea şi iubirea. Din cauza iubirii de la părinţii noştri, atunci şi noi ştim ce este iubirea atunci când creştem mari. Aşa stau lucrurile!

Dacă suntem crescuţi într-o familie stabilă şi iubitoare, atunci şi noi vom deveni mult mai iubitori, şi ne simţim mult mai în siguranţă atunci când creştem mari. Uneori, noi vedem că unii copii fac lucruri de-a dreptul rele, ajung ticăloşi sau sunt acuzaţi drept criminali şi băgaţi la închisoare. Să nu daţi vina pe ei aşa de repede! Poate să fie pentru că le-a lipsit iubirea şi educaţia atunci când erau tineri. Poate să fie din cauza faptului că părinţii lor au murit foarte devreme sau au fost prea ocupaţi ca să mai aibă grijă şi de ei. Sau poate fi pentru că părinţii lor nu au fost iubiţi la rândul lor de părinţii lor, deci nu puteau să-i trateze pe copiii lor cu iubire.

Şi cum totul se repetă, atunci ei vor avea iubire din ce în ce mai puţină şi vor face probleme din ce în ce mai multe. Atunci când merg afară în societate, s-ar putea să fie trataţi pe nedrept sau asupriţi, şi atunci îşi pierd sentimentul de securitate. Mai târziu, atunci când sunt atacaţi sau neînţeleşi, din cauza complexului de inferioritate ei vor opune rezistenţă, se vor revolta şi vor opune rezistenţă societăţii din ce în ce mai mult. Cu cât opun rezistenţă mai multă faţă de societate, cu atât sunt mai pierduţi şi ura lor creşte şi mai mult. Într-un final, ei vor sfârşi într-o situaţie mizerabilă, la închisoare.

Din cauza motivelor expuse mai sus, noi ar trebui să fim ascultători faţă de părinţii noştri. Dacă părinţii noştri nu ne tratează bine, atunci ar trebui să ne gândim că este răsplata noastră şi destinul nefavorabil. Poate că le-am datorat ceva părinţilor noştri în viaţa trecută şi nu le-am plătit atunci. Poate că noi înşine am fost nişte părinţi răi în viaţa trecută, deci în viaţa aceasta suntem noi cei care avem părinţi răi, ca să ne învăţăm lecţia. Deci noi trebuie să îndurăm totul şi să fim credincioşi. Aşa va fi bine, atât pentru noi cât şi pentru părinţii noştri.

În Costa Rica era o iniţiată care avea puţin peste vârsta de 20 de ani. La două sau trei zile după ce a fost iniţiată, a venit la mine plângând! Am întrebat-o de ce plângea, şi mi-a spus că nu putea să se împace cu familia ei, mai ales cu tatăl ei. Mama ei murise şi tatăl ei nu o trata bine deloc. El era foarte rece, aspru şi avea dificultăţi ca să comunice. El o asuprea şi era foarte autoritar cu ea, şi ea nu putea să mai îndure deloc. Atunci eu am întrebat-o: „Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să fie la fel de rece şi aspru pentru tatăl tău faptul că tu ţi-ai ascuns iubirea ta faţă de el? Te-ai gândit vreodată că şi tatăl tău are nevoie de iubire? Nu înseamnă că eşti doar tu cea care are nevoie de iubirea lui.” Atunci ea a fost şocată şi a spus: „Ce să fac acum? Este posibil că nu mi-am exprimat niciodată sentimentele faţă de el.” Atunci i-am spus: „Când te duci acasă, cumpără cel mai frumos trandafir roşu, atunci îngenunchează în faţa tatălui tău şi oferă-i lui floarea, îmbrăţişează-l şi spune-i că deşi nu mi-am arătat niciodată iubirea faţă de tine pentru că am uitat, eram tânără şi fără sensibilitate, totuşi, te iubesc foarte mult.” Deci aşa a făcut, cum i-am spus eu. Ca rezultat, amândoi s-au îmbrăţişat şi au plâns împreună. De atunci încolo, ei s-au împăcat foarte bine unul cu altul.

Deci unul din ei a trebuit să-şi deschidă inima primul. Părinţii muncesc afară, ei sunt de multe ori epuizaţi, fizic şi mental. Ei au foarte multe datorii şi griji. Pe lângă responsabilitatea grea din familie, foarte greu sunt în stare să râdă atunci când sunt acasă. Totuşi, copiii s-ar putea să nu înţeleagă greutăţile părinţilor, ei cer mereu şi se aşteaptă la foarte multe, dar nu realizează că şi părinţii au nevoie de iubire şi sprijin. Pe de o parte, părinţii s-ar putea să fie severi: „Noi suntem părinţii tăi!” Ei s-ar putea să fie severi pentru că le este frică că copiii lor nu-i vor respecta, pe lângă presiunea grea de la serviciu, ei nici nu pot să râdă din toată inima. Pe de altă parte, copiii se gândesc: „Părinţii noştri sunt foarte severi, ei nu ne iubesc şi nu ne dau asta şi asta.” Atunci copiii se pot supăra sau poartă ură, lucru care face să se adâncească şi mai mult neînţelegerea dintre ambele părţi şi să lărgească golul dintre generaţii. În realitate, şi părinţii şi copiii sunt anxioşi şi nerăbdători să se îmbrăţişeze unul pe altul. Ei se iubesc foarte mult, dar nu-şi pot exprima această iubire.

Voi să încercaţi să vă exprimaţi sentimentele, nu trebuie să vă fie ruşine. Ei sunt membrii familiei voastre. Dacă chiar nu puteţi să comunicaţi cu ei, atunci să încercaţi această metodă, de exemplu mai întâi să vă îmbrăţişaţi unii pe alţii şi apoi să vorbiţi. Atunci când le spuneţi totul din sinceritate adevărată, atunci cuvintele voastre o să-i impresioneze. Atunci o să puteţi comunica unii cu alţii din ce în ce mai mult şi să înţelegeţi că şi partea cealaltă are, la fel, sentimente şi iubire, şi atunci o să vă împăcaţi cu ei. Uneori, ei sunt foarte mândri ca să fie primii care să vorbească, deci ambele părţi se închid, singuri, şi aşteaptă ca cealaltă parte să bată. (Maestra râde) Şi atunci, ambele părţi, ei devin anxioşi.

Uneori asta se întâmplă între soţ şi soţie, la fel. Ei doresc foarte mult să se împace, dar amândoi aşteaptă şi nici unul nu ia iniţiativa. Şi pe măsură ce trec zilele, atmosfera rămâne tensionată şi rece. Deşi ei se iartă unul pe altul în sinea lor, nu pot să lase deoparte mândria lor, îşi fac griji că îşi pierd reputaţia şi despre ce va crede celălalt despre el sau ea. „O să râdă de mine dacă cedez?” În realitate, nu se va întâmpla aşa. Nu contează dacă soţul tău râde de tine, el este partenerul tău! La fel, este în regulă dacă soţia ta râde de tine! În realitate, ea nu va râde, ea nu face decât să aştepte ca tu să-ţi ceri scuze faţă de ea. Acum aţi înţeles!

De ce trebuie să ne respectăm părinţii? Pentru că ei au muncit foarte greu pentru noi. Corpul nostru preţios pe care noi suntem capabili să-l avem, ne este dat de la părinţii noştri, nu prin corpul fizic al părinţilor noştri, dar prin iubirea lui Dumnezeu care a acţionat prin ei. De aceea, ar trebui să-i respectăm, ca să fie respectat şi Dumnezeu. Totul este creat de Dumnezeu. El ne dă naştere prin intermediul corpurilor părinţilor noştri, nu că părinţii noştri fac lucrul acesta singuri. Totuşi, din moment ce părinţii noştri au iubirea lui Dumnezeu în interiorul lor, din moment ce îl au pe Dumnezeu în interiorul lor, atunci când ne iubesc pe noi, ei au puterea iubirii lui Dumnezeu. Ei sunt fiinţe foarte nobile, pline de graţie şi superioare. Cum putem să nu-i respectăm?

Însemnătatea subtilă a poruncii „să nu omori”

Acum, următoarea poruncă este „să nu omori”. Înseamnă să ne abţinem de la a ucide. Eu am explicat pe tema aceasta de milioane de ori. Totuşi, să nu credeţi mereu că este destul de bine dacă noi nu ucidem, uneori, atunci când încercăm să salvăm o viaţă, atunci omorâm. M-aţi auzit când am spus povestea despre două călugăriţe care încercau să salveze un gândac? Nu am prea multe exemple la acest capitol, nu am decât această poveste.

Într-o zi mergeam ca să fac baie şi să mă spăl pe dinţi, şi am văzut un gândac în cana mea. Cana era acoperită cu o bucată de pânză, atunci când am ridicat pânza, am văzut gândacul în cană. Mi-a fost frică, desigur, gândacul a fost şi el speriat. (Râsete) Deci eu am ţipat: „Ah!” (Maestra râde) A fost o reacţie naturală. Din moment ce gândacul nu a putut să spună „ah”, a sărit. Deci amândoi eram speriaţi. Când au auzit asta, două călugăriţe de afară au venit repede şi m-au întrebat: „Ce s-a întâmplat, Maestră?” Şi eu am spus: „Sunt bine, este un gândac.” (Maestra şi audienţa râd) Atunci ele au spus: „În regulă, Maestră, mergeţi afară şi noi o să avem grijă de el.” Am spus: „Bine, să fiţi atente, aveţi grijă de el dacă asta doriţi!” Era o chiuvetă afară, deci m-am dus acolo ca să mă spăl pe dinţi.

Mult timp după ce m-am spălat pe dinţi, tot nu le-am văzut că au ieşit afară. (râsete) Deci le-am întrebat: „Aţi terminat?” Şi ele au spus: „Nu încă!” Am spus: „Cum se face că voi două nu sunteţi în stare să aveţi grijă de un gândac?” (Maestra şi audienţa râd) Apoi, când m-am dus înăuntru ca să mă uit, oh, am auzit un zgomot „zzttt zzttt zzttt” Le-am întrebat: „Ce faceţi?” Şi ele mi-au spus că încercau să alunge gândacul cu duşul, dar gândacul nu se mişca deloc! Am spus: „Desigur că nu se mişcă. Este înconjurat de apă.” Dacă eu vă ud cu apă cu duşul în felul acela, nu te vei îneca atunci? Gândacul era foarte mic şi era înconjurat de apă, abia putea să respire. Cum ar putea să fugă atunci? Nici nu ştia unde să fugă.

Gândacul era gata să se înece, l-am văzut cum se zbătea, cerea ajutor. Deci eu le-am spus: „Stop! Stop! Stop! Lasă-mă pe mine să mă ocup de el.” Ele erau cu adevărat extraordinare şi pline de compasiune ca să „nu omoare”, dar încercau să alunge gândacul cu apă, înconjurându-l şi udându-l cu apă. Şi noi, dacă eram în locul gândacului, ne-am fi înecat la fel. Gândacul era foarte mic, desigur că s-ar fi înecat. Atunci când ele l-au udat, el nu putea să mai reziste. Deci eu le-am spus: „Lăsaţi totul deoparte! Lasă gândacul singur!” Deci în felul acela ele încercau să salveze viaţa.

Ca atare, nu este suficient să ne abţinem să nu ucidem. Noi trebuie să fim foarte atenţi, atunci când ne plimbăm, atunci trebuie să fim atenţi şi să vedem dacă sunt insecte. Chiuveta unde ne spălăm faţa şi ne spălăm pe dinţi trebuie să fie acoperite sau să nu fie umplute cu apă, ca să prevină insectele de la a fi înecate acolo. Lămpile cu gaz sau ulei din temple sunt, de asemenea, ucigaşi profesionişti. Ar trebui ca ele să fie ca ofrande în numele lui Buddha, dar sunt umplute cu corpurile insectelor moarte. Din moment ce lămpile nu sunt acoperite, atunci insectele sunt omorâte imediat în momentul în care cad în lampă.

Înainte, când trăiam în templu, în fiecare dimineaţă ştergeam masa din altar şi vedeam mereu că lămpile erau umplute cu fiinţe moarte. Mă gândesc că nici lui Buddha nu-i place lucrul acesta. În timpurile vechi, din moment ce nu aveau lumină atunci, oamenii trebuiau să folosească lămpile cu ulei. Dar acum, noi avem lumina electrică şi totuşi, oamenii, din încăpăţânare, insistă ca să folosească lămpile cu ulei. În timpurile vechi, oamenii foloseau lămpile cu ulei şi uleiul frumos mirositor ca să aducă ofrande lui Buddha.

De ce oamenii aprindeau lămpile cu ulei ca o ofrandă pentru Buddha? Pentru că lămpile puteau să ilumineze drumul pentru El. În plus, ele erau folosite ca să ilumineze faţa lui Buddha, astfel încât oamenii să-l vadă. La fel, erau folosite ca să ilumineze drumurile din temple, la fel ca drumul nostru de aici. Totuşi, în timpurile vechi, oamenii acopereau lămpile cu ulei. Shakyamuni Buddha la fel, i-a instruit că atunci când sunt aprinse lămpile de ulei sau sunt puse afară, ar trebui să fie acoperite ca să prevină insectele să fie rănite sau omorâte. În zilele noastre, oamenii folosesc vase mari de ulei drept lămpi de ulei. În templele din Tibet, în fiecare zi sunt aprinse sute de lămpi de ulei, ziua şi noaptea. Mai întâi, ei risipesc uleiul, al doilea, ei omoară foarte multe fiinţe. Atunci când practicăm spiritual, atunci ar trebui nu doar să ne abţinem de la a omorî, dar şi să le salvăm vieţile fiinţelor cu conştiinţă, dar noi le omorâm.

De aceea noi trebuie să fim atenţi. Să te abţii să nu omori are un sens foarte larg. Nu doar omorul cu un cuţit este un omor. Desigur că ar trebui să evităm omorul pe cât este posibil. Noi nu avem intenţia să omorâm prin a aprinde lămpile cu ulei, totuşi, putem să evităm lucrul acesta prin a nu folosi aceste lămpi. Buddha nu a spus că noi trebuie să-i aducem ofrande prin lămpile de ulei. În cazul în care în unele locuri oamenii nu au ulei, atunci cum pot să mai facă ofrande lui Buddha? Indiferent ce oferim, cea mai importantă este intenţia noastră. Şi pe deasupra, lampa se referă în realitate la lampa din interiorul nostru! Desigur că scripturile spun că toate templele ar trebui să aprindă lămpile sau focul tot timpul, astfel ca oamenii să vadă drumul şi să meargă să mediteze. Este la fel şi în aşramul nostru! Când veniţi la miezul nopţii sau în timpul unei reuniuni de şapte zile, vă sculaţi la trei sau patru dimineaţa. Dacă nu sunt lămpi în temple sau aşramuri, cum puteţi să vedeţi pe unde mergeţi? S-ar putea să călcaţi peste capul celorlalţi, sau bărbaţii s-ar putea să meargă şi să stea cu femeile sau femeile vor merge să stea în locul unde stau bărbaţii, şi să facă probleme. Deci acesta motivul pentru a avea lumină, nu că Buddha are nevoie de vreo lumină!

De exemplu, atunci când eu stau aici, voi puneţi mereu lumini mari spre mine, ca oamenii să mă poată vedea, dar nu înseamnă că eu am nevoie de lumină. Deci orice fel de lumină este în regulă, atâta timp cât oamenii mă pot vedea. Totuşi, la fel ca şi în cazul statuilor lui Buddha, nimeni nu vine să le vadă noaptea, vizitatorii vin numai ziua. Deci noaptea nu este nevoie de lumină, apoi, toate templele au lumină electrică acum şi este uşor pentru ei să aprindă lumina, astfel ca oamenii să practice ritualul lor de dimineaţa şi seara.

Ce vreau să spun este că noi să evităm omorul pe cât se poate. Mai sunt multe alte lucruri, dar nu pot să vi le spun pe toate acum. Cât despre insecte sau paraziţi, ar trebui să evităm să le omorâm pe cât este posibil. La fel, ar trebui să evităm să tăiem iarba sau copacii, dacă este posibil. Dacă nu mai avem nici o soluţie, atunci le tăiem, desigur, ca să construim case sau din motive de igienă. Putem să o facem atunci când este necesar. Totuşi, este ceva cu totul diferit atunci când le distrugem din motive vicioase în inima noastră sau fără nici un motiv.

Să nu comiţi adulter, să nu furi, să nu minţi

O altă poruncă este să nu comiţi adulter. Înseamnă să te abţii să ai mai mult de un soţ sau o soţie. Am explicat motivul. Dacă ai prea mulţi soţi, atunci nu vei avea nici unul data viitoare. Să spunem să ai şapte soţi, atunci în următoarele şapte vieţi nimeni nu se va căsători cu tine, pentru că tu te-ai căsătorit cu prea mulţi dintr-o dată! De exemplu, câştigi 10 mii de dolari NT într-o săptămână, dacă cheltuieşti totul într-o zi, atunci desigur că nu mai ai nici un ban pentru restul săptămânii.

Următoarea poruncă este să nu furi. Toată lumea înţelege lucrul acesta, şi eu am vorbit despre aceasta de foarte multe ori. Sunt multe feluri de a fura, să furi bani este unul din ele. Este în regulă să furi dacă mori de foame, dar să nu o faceţi dacă aveţi bani. A fura înseamnă, de asemenea, să primeşti lucruri oferite la întâmplare de alţii. La fel, să nu-i provocaţi pe oameni ca să vă ofere! Uneori, atunci când vorbim prea mult, noi furăm de asemenea, pentru că furăm din timpul oamenilor. Când oamenii nu mai au răbdare cu tine şi tu continui să vorbeşti mereu, deci şi acesta este un furt de asemenea.

Dacă vindem ceva pentru 10 dolari dar valoarea lui adevărată este de numai 2 dolari, dacă spunem că este foarte bun când în realitate valorează doi dolari, dar noi îl vindem pentru 10 dolari şi îi înşelăm pe ceilalţi ca să cumpere mai mult, acesta este ceva greşit şi este un furt de asemenea. Să furi nu înseamnă numai să mergi acolo afară şi să furi cu adevărat. Atunci când mergeţi la serviciu şi vedeţi că şeful nu este acolo şi voi plecaţi şi mergeţi acasă mai devreme, atunci şi acesta este un furt. Dacă luăm acasă ceva de la fabrică, ceva pe care şeful nu ni l-a dat, atunci şi acesta este un furt. Atunci când trăim într-un grup, acolo sunt multe lucruri care sunt destinate publicului, nu numai pentru noi, dacă noi luăm ceva care nu ne este dat nouă personal, atunci şi acesta este un furt.

Următoarea poruncă este să nu fii martor fals faţă de vecinul tău. Voi o înţelegeţi deja, şi la fel, v-am explicat-o de mai multe ori. Vă este explicată şi la momentul iniţierii. Sunt multe tipuri de a minţi. Cel mai rău este acela că nivelul nostru spiritual este inferior, dar noi îi înşelăm pe oameni că am atins un nivel înalt, prin a spune lucruri misterioase. Noi îi forţăm pe oameni să creadă că nivelul nostru este mai ridicat decât al lor, prin a vorbi despre lucruri mistice. Noi ne mascăm nivelul adevărat şi îi facem pe oameni să creadă că noi ştim multe lucruri pe care ei nu le ştiu. Să-i înşeli pe oameni în felul acesta este cea mai mare minciună. Un alt exemplu, atunci când Maestrul moare, la unii le place să devină maeştri şi îi înşeală pe oameni că ei sunt succesorii, prin a face lucrul acesta ei acumulează cea mai grea karma.

Uneori noi greşim, şi când oamenii ne întreabă, noi nu recunoaştem şi lăsăm Maestrul sau şeful ca să pedepsească tot grupul. Aceasta este la fel, o minciună, şi este ceva rău, la fel! Dacă ne recunoaştem greşeala, atunci va fi bine. Să nu-i implicaţi şi pe ceilalţi. Uneori, eu trebuie să-i pedepsesc şi pe aceştia. Este în regulă dacă fac o greşeală mică, dar ei nu recunosc şi atunci problema devine şi mai gravă şi implică tot grupul. Ei nu ar fi pedepsiţi dacă este o greşeală mică, dar din moment ce este implicat tot grupul şi este multă gălăgie, atunci trebuie să-i pedepsesc. Ei nu au recunoscut, dar m-au forţat pe mine să răscolesc tot grupul şi să-i întreb pe fiecare în parte, şi ei tot nu s-au confesat, atunci desigur că trebuie să-i pedepsesc. Îi pedepsesc pentru că mint, nu pentru ce au făcut.

Să nu iei bunurile altora

O altă poruncă este să nu iei casa vecinului …., desigur că nu este bine să luăm lucrurile altora. Noi nu le acceptăm nici măcar dacă oamenii ni le dau nouă, ca să nu mai pomenim de faptul de a lua lucrurile altora. V-am mai spus că dacă acceptăm daruri de la alţii pe care noi nu le merităm, atunci noi nu facem decât să luăm karma lor asupra noastră. Şi cum noi nu ştim dacă le merităm sau nu, deci ar fi mai bine să nu le acceptăm, numai dacă oamenii ne forţează să le acceptăm. Dacă nu avem nici o alternativă, atunci ar trebui să le acceptăm şi apoi să le dăm la altcineva sau să le dăm lor ceva în schimb.

Cred că chinezii înţeleg foarte bine această regulă, în timpul anului nou chinezesc, oamenii îşi fac cadouri unii la alţii. După ce cadourile sunt trecute pe la multe persoane, cadoul pe care l-ai dat mai devreme, s-ar putea să ajungă la tine, nu este aşa? Şi aşa este bine, cel puţin nu datorăm nimic la nimeni. Americanii au o tradiţie, de exemplu, atunci când doi oameni merg să bea o cafea împreună, fiecare îşi plăteşte nota lui, este bine de asemenea! Nu trebuie să de-a dovadă de respect fals şi să facă un scandal mare despre cine a băut mai mult şi cine a băut mai puţin, (Maestra şi audienţa râd), altfel ar fi ruşine.

Este o poveste amuzantă din Aulac. Doi oameni au mers împreună ca să mănânce un fel de fruct numit jackfruit. Este un fel de fruct care are ca nişte tentacule şi nu arată bine. Este aşa de mare şi aşa de gras şi are mulţi sâmburi şi un miez dulce în interior. Cei doi au făcut o înţelegere: „Noi nu ştim cine o să mănânce mai mult şi cine o să mănânce mai puţin, deci noi o să numărăm sâmburii, şi atunci o să ştim fiecare cât a mâncat.” După ce s-au înţeles aşa, atunci au mers şi au împărţit fructul împreună.

Unul din ei era foarte cinstit, dar celălalt a înghiţit toţi sâmburii. (Maestra şi audienţa râd). Văzând asta, prima persoană nu a spus nimic. După ce a terminat de mâncat, prima persoană a ţipat foarte tare: „Oh, stomacul meu mă doare foarte mult, stomacul mă doare foarte mult!” S-a încolăcit pe podea şi ţipa mereu. A doua persoană nu terminase încă cu mâncatul, în timp ce mânca, el l-a întrebat: „Care este problema cu tine?” Şi prima persoană a spus: „Din accident am înghiţit un sâmbure, acum a început să crească, oh, devine din ce în ce mai mare. Oh, a crescut deja până aici! (Maestra arată la pieptul ei) Oh, este aici acum! (Maestra arată la gâtul ei). Oh, gândeşte-te repede la o cale ca să mă salvezi! De ce creşte aşa de repede?” Cealaltă persoană a fost împietrită de moarte: „Tu ai înghiţit numai un sâmbure şi a crescut aşa de mare. Ce se va întâmpla cu mine care am înghiţit cinci sâmburi?” (Maestra şi audienţa râd şi aplaudă.) Deci să nu înghiţiţi nici un sâmbure! (Maestra şi audienţa râd.)

Maestra Supremă Ching Hai
Hsihu, Formosa, iunie 1990