Prelegerea Maestrei Supreme Ching Hai
Houston, Texas, S.U.A., 1 martie 1991
Mi s-a luat un interviu la staţia locală de radio în dimineaţa aceasta în Washington D.C. Este un canal naţional şi m-au întrebat: “Credeţi că ceea ce faceţi îi va reuni pe oamenii diferiţi din această lume? Va pune capăt războiului?” Şi eu am replicat: “Dacă toată lumea înţelege tot ce spun şi crede şi practică, atunci este posibil. Şi chiar dacă noi nu putem să reunim întreaga lume şi să menţinem timp îndelungat pacea lumii, cel puţin putem să aprindem câteva torţe. Într-o lume a întunericului, câteva torţe sunt mai bune decât nimic.” Şi ei m-au întrebat: “Deci credeţi că lumea noastră este într-o perioadă de întuneric sau va intra în curând într-o eră strălucitoare a iluminării?” Şi eu am răspuns: “Cred că lumea noastră este într-o tranziţie spre o perioadă luminoasă.” Şi atunci ei m-au întrebat de ce? Şi eu am spus că, de exemplu, în întreaga lume, în toate naţiunile lumii în general şi Statele Unite în particular, peste tot este o creştere activă în practica meditaţiei.
De exemplu, în Statele Unite, dacă faceţi cercetări în mişcările despre yoga de aici sau cele despre meditaţie, o să vedeţi că sunt foarte multe şi cărţile şi statisticile despre vegetarianism sunt nenumărate. De aceea trebuie să înţelegem că în zilele de azi, vegetarianismul şi practica spirituală nu mai sunt deloc lucruri misterioase şi neobişnuite. Nu mai are nici un rost acum să ne ridicăm şi să ţipăm în proteste că asta sau cealaltă este calea corectă pentru practică. Trebuie să căutăm mai mult. Este adevărat, mai ales pentru aulacezii aceştia norocoşi din străinătate care stau într-o naţiune considerată cea mai avansată dintre toate. Aici noi avem foarte multe informaţii de învăţat, există libertatea religiei, liberul arbitru, drepturile omului şi multe oportunităţi pentru noi să învăţăm despre spiritualitate. Cred că aulacezii care au venit aici trebuie să se adapteze repede la standardul avansat al acestei ţări sau cel al altor naţiuni civilizate. Altfel, deşi suntem aici, suntem ataşaţi mai departe de scripturile vechi pe care nici nu le înţelegem deloc, suntem strict ataşaţi de practici spirituale din care nu obţinem nici un rezultat şi atunci îi criticăm pe ceilalţi a căror metodă nouă de practică este mai avansată şi dă rezultate.
Acum, voi sunteţi aici şi îi serviţi pe părinţii şi rudele voastre şi munciţi ca să vă întreţineţi singuri, dar în acelaşi timp ar trebui să continuaţi să învăţaţi din esenţa altor naţiuni. Eu am călătorit în multe locuri, dar din moment ce m-am născut în Au Lac, atunci sunt îndatorată acestei ţări. Am crescut în ţara aceasta şi am învăţat de pe urma sistemului educaţional al acestei ţări. De aceea, ceea ce fac azi este ca o contribuţie pentru cultura ţării mele natale şi dacă eforturile mele capătă încrederea lumii, atunci este ca o glorificare pentru ţara noastră, nu am alte motive. Dacă vă gândiţi să fiţi nişte patrioţi aulacezi adevăraţi, atunci trebuie să cercetaţi şi să învăţaţi. Chiar dacă nu credeţi ce v-am spus azi, înregistrat pe video sau în revistele şi cărţile tipărite de discipolii mei, n-ar trebui să respingeţi imediat mesajul, pentru că sunt mulţi factori care dovedesc că ceea ce spun este adevărat.
De exemplu, pe timpurile vechi când Nguyen Truong To, un oficial de la curtea regală, s-a dus în Franţa şi a venit înapoi, i-a spus regelui din Au Lac şi celorlalţi oficiali: “Franţa este foarte diferită de ţara noastră! Apa lor curge din perete şi lămpile sunt agăţate cu susul în jos, iar trăsurile merg fără cai.” În timpurile vechi, oficialii curţii regale credeau cu toţii că regele era fiul lui Dumnezeu şi tot ce spunea el era corect. Ofiţerii curţii regale erau oamenii cei mai inteligenţi din ţară, ei erau aleşi ca să guverneze ţara. De aceea nu-şi puteau imagina că putea să existe ceva ce ei nu ştiau, dar era din cauză că ei nu fusese deloc în Franţa. Dacă s-ar fi dus în Franţa, atunci ar fi văzut aceleaşi lucruri: lămpile care atârnau de sus în jos din tavan, apa care curgea din robinetul din perete. Acum toată lumea cunoaşte aceste lucruri, dar acum 100 de ani cei de la curtea regală nu ieşeau niciodată în afara palatului ca să vadă ceva. Dacă o făceau, era doar ca să vâneze cerbii, atâta tot. Ei nu ştiau nici măcar despre poporul lor, să nu mai vorbim despre dezvoltarea din alte ţări.
Acum suntem în secolul 21 şi Au Lacul a suferit deja destul, de pe urma faptelor lipsite de virtute pe care le-am făcut. Trebuie să ne recunoaştem greşelile. De ce? Aulacezii sunt prea indiferenţi. Sunt mulţi aulacezi care sunt foarte neatenţi faţă de cetăţenii de lângă ei, sunt apatici când vine vorba de starea politică a naţiunii şi dezinteresaţi cu privire la progresul altor naţiuni. Acesta este motivul situaţiei tragice în care ne aflăm astăzi. Deşi este tragic, totuşi putem să sperăm că este o lecţie care să ne motiveze să mergem mai departe cu nivelul de evoluţie al lumii şi să urmăm ciclul evolutiv al universului. Dacă ne omorâm unii pe alţii mai departe şi ne expunem meschinăriile în public, atunci chiar dacă eu merg peste tot prin lume şi peste tot în univers ca să laud Au Lacul, nu ajută la nimic. Chiar dacă ajut ca să fie eliberaţi toţi refugiaţii aulacezi din campusuri, mâine va fi la fel. Importanţa stă în voi. Este datoria voastră de înfăptuit, este datoria voastră de a continua să învăţaţi. Eu nu ofer decât metoda de învăţare. Dacă voi credeţi că este logic, atunci puteţi să veniţi să învăţaţi gratis, fără să pierdeţi nici un ban, fără să pierdeţi nimic, niciodată. Aceasta este o ţară liberă. Eu nu predau nimic care să fie dăunător vreunei ţări sau vreunui grup şi nu predau nimic care să fie dăunător ordinii sociale şi securităţii sau valorilor morale ale vreunei societăţi. De aceea, nimeni nu poate şi n-ar trebui să mă critice. În orice ţară din lume, acum, sunt multe grupuri care se adună împreună ca să mediteze. Sunt multe metode de meditaţie şi multe organizaţii. Aceste grupuri, indiferent dacă iau bani sau oferă învăţătură gratis, sau dacă ies în lume sau stau într-un loc şi aşteaptă ca cei cu afinitate să vină la ei, indiferent de metoda lor de practică a meditaţiei, cu toţii au contribuit la menţinerea atmosferei de pace în lume. Cu cât sunt mai multe grupuri de genul acesta, cu atât mai civilizată, mai avansată şi mai împăcată ajunge lumea. Eu nu sunt decât o torţă mică în această lume.
Ce trebuie să facem ca să ne dezvoltăm? Dacă vrem să învăţăm bine, nu este suficient să învăţăm doar din cărţi. Este bine să citim cărţi pentru extinderea cunoştinţelor astfel ca gândirea noastră să nu mai fie aşa de îngustă, ci să ajungă vastă şi clară. Însă, noi trebuie să practicăm ceea ce am învăţat. Acum, dacă vrem să învăţăm şi mai repede şi să înţelegem mai bine, trebuie să practicăm meditaţia. În Sutra Diamantului, Buddha a spus că sunt şase paşi spre perfecţiune: caritatea, preceptele, toleranţa, sârguinţa, meditaţia şi înţelepciunea.
Ce înseamnă “caritatea“? Să fim generoşi faţă de părinţii noştri şi faţă de rude. Să-i ajutăm pe refugiaţi. Cei care nu cunosc încă învăţătura lui Buddha, noi trebuie să le explicăm ce ştim şi noi. Tot ce înţelegem noi, trebuie să le împărtăşim şi celorlalţi. Dacă nu ştim, atunci spunem că nu ştim în legătură cu subiectul respectiv. Dar n-ar trebui să batem tobele mai tare decât tunetul şi să acoperim vocea altcuiva cu expresii de genul: “Ce spui tu este o erezie!” Nu este corect în felul acesta. N-ar trebui să ne ascundem ignoranţa. Dacă ştim ceva, atunci ar trebui să le arătăm şi celorlalţi. Mai târziu, atunci când practicăm Metoda Quan Yin sau altă metodă şi ajungem iluminaţi, putem să ne folosim iluminarea ca să-i învăţăm pe ceilalţi, să-i ajutăm să devină la fel de înţelepţi ca noi, aceasta este caritatea. Dintre toate tipurile de caritate, financiară, fizică, mentală şi spirituală, Buddha a spus că cea spirituală este cea mai superioară. Totuşi, atunci când oamenii mor de foame, dacă noi stăm şi le vorbim de spiritualitate, ei nu vor asculta deloc, deci atunci ar trebui să le dăm bani. Atunci când oamenii sunt bolnavi şi neajutoraţi şi au nevoie de ajutor financiar sau material, atunci ar trebui să-i ajutăm. În Sutra Medicinei, Buddha a spus că atunci când Buddha Medicul era încă pe calea spre a deveni un bodhisattva, indiferent ce-i cereau oamenii, El le dădea tot ce avea. El le dădea oamenilor orice lucru material pe care ei îl cereau. Cei care nu aveau pături, medicamente, haine sau orez, El le dădea totul şi ei mâncau pe săturate şi deveneau sănătoşi fizic, înainte ca El să-i înveţe metoda supremă şi să-i elibereze din cercul naşterii şi al morţii. Cei care se consideră budişti ar trebui să facă la fel, dacă este posibil. Dacă nu putem să o facem, atunci ar trebui să-i sprijinim mental pe cei care muncesc pentru bine. N-ar trebui să stăm să ne uităm la ceilalţi care fac bine şi să fim geloşi şi să-i criticăm şi să avem suspiciuni cu privire la ei, să le slăbim confidenţa şi să facem ca idealul lor să se clatine şi să se prăbuşească. În cazul acesta păcatul nostru este foarte mare. Nu câştigăm nici un merit, din contră, acumulăm karma. Deci aceasta este caritatea, vorbind la modul general. Pentru că dacă stăm să explicăm noţiunea de “caritate”, atunci nu terminăm nici în câteva zile. Sunt multe feluri de caritate, de exemplu să nu criticăm, din contră, să-i sprijinim pe ceilalţi şi să le oferim încredere, şi aceasta este un fel de caritate, de asemenea. Atunci când îi iertăm pe ceilalţi, când le oferim pacea minţii, ca să nu-şi facă griji că ne vom revanşa, şi aceasta este caritatea.
Cu privire la păstrarea preceptelor, practicienii de rând au doar cinci precepte. Este foarte uşor, deci să încercaţi să le păstraţi. Să încercaţi să le ţineţi pe fiecare atât cât puteţi. Primul precept este “fără violenţă”. Trebuie să încercăm să păstrăm acest precept atât cât putem, pentru că acesta cuprinde toate celelalte precepte. Preceptul “fără violenţă” sau ahimsa cum se spune în sanscrită, înseamnă să nu facem nimic care să dăuneze celorlalţi, nu doar din punct de vedere fizic. Să nu faci nici un rău înseamnă să nu fi violent în fapte, vorbe şi gând, pentru că au acelaşi efect. De exemplu, dacă nu omorâm animale sau oameni, dar mâncăm carne, acesta este omorul indirect. Dacă noi nu mâncăm carne, atunci nici ei n-ar ucide animalele, nu? În sutrele budiste se spune despre omorul direct şi indirect. Omorul direct este atunci când noi omorâm în mod direct. Omorul indirect este atunci când alţii omoară pentru noi. De aceea să nu negaţi aspectul acesta.
Oamenii din toate naţiunile budiste se roagă la Quan Yin Bodhisattva, dar nimeni nu vrea să fie un bodhisattva ca Ea. Nimeni nu vrea să practice spiritual ca să atingă nivelul Ei, să ducă pe umerii lor o parte din povara dusă de Ea şi să ia parte la munca făcută de Ea. Deci unde este compasiunea noastră extraordinară? Noi vrem ca toată ziua doar să mâncăm şi să-i cărăm încălţămintea lui Buddha şi să stăm la picioarele Lui pentru totdeauna? Vrem să fim nişte robi viaţă după viaţă? Un rob al lui Buddha este tot un rob, deci ce poate fi atât de minunat? Deci atunci când mergeţi la templu, dacă spuneţi că mergeţi acolo cu adevărat, atunci trebuie să învăţaţi. Dacă mergeţi la biserică cu adevărat, atunci trebuie să încercaţi să găsiţi preoţii şi să studiaţi cu ei. Cereţi învăţătura spirituală, cereţi până când înţelegeţi pe deplin, dacă nu, atunci mergeţi în altă parte ca să cereţi. Aceasta înseamnă să mergeţi la templu sau la biserică cu adevărat. Bisericile şi templele au fost făcute la început ca oamenii să înveţe despre spiritualitate şi să mediteze în tăcere, pentru că afară este foarte mult haos ca să se poată medita în pace. Un templu este locul unde se meditează. Ca să fiu mai exactă, ar trebui numit centru de meditaţie. Dar în zilele de azi, templele sunt locuri unde tinerii îşi arată îmbrăcămintea la modă. Mergem şi ardem câteva candele şi asta numim noi să mergem la templu. Şi după ce venim acasă de la templu nu ştim cu nimic mai mult decât înainte să mergem acolo. Atunci care este beneficiul de a merge la templu? Noi ştim deja că nu foloseşte la nimic dacă aducem ofrande în faţa altarului şi totuşi o facem mai departe! Este în regulă şi aşa, dar din moment ce un Buddha de lemn nu vorbeşte, ar trebui să găsim un învăţător în viaţă, adică călugări pe care să-i întrebăm, ca ei să aibă oportunitatea să-şi facă datoria de dascăli spirituali şi noi să învăţăm mai mult. Asta înseamnă să mergem la templu.
Altfel, templul este doar un mod de a decora ţara. Nu poate fi numit ca adăpost al spiritului naţional şi să fie pomenit ca fiind “felul adevărat de a trăi al strămoşilor noştri”. Strămoşii noştri au trăit diferit faţă de cum o facem noi acum. Strămoşii noştri au fost maeştri zen. Cel care a pus bazele budismului a fost un Buddha în viaţă. Felul nostru de a trăi din zilele de azi nu mai este deloc felul tradiţional! Dar dacă noi păstrăm calea spiritului naţional, atunci aceasta este calea adevărată de a trăi a strămoşilor. Putem să aducem templele din Au Lac aici ca să ne adăpostească sufletul? Nu putem! Templele stau acolo unde sunt construite! Noi suntem cei care nu studiem corect budismul ca să conservăm tradiţia de la strămoşii noştri. Strămoşii budismului au fost nişte maeştri zen foarte mari, puteţi să mergeţi acasă şi să citiţi “Maeştrii Zen din Au Lac”, scrisă de venerabilul Thich Thanh Tu. Atunci o să vedeţi cum practicau aulacezii din timpurile vechi şi cum erau aceşti învăţători zen extraordinari şi aceste fiinţe iluminate. Citiţi istoria budismului şi povestirile budiste ca să vedeţi ce-a făcut Buddha Sakyamuni. Acesta este felul tradiţional de a trăi! În zilele de azi noi bem vin şi mâncăm carne şi nu înţelegem mai nimic din budism. Nu cerem nimic atunci când mergem la templu şi nu cerem nimic atunci când venim de la templu. Cum putem să spunem că acesta este felul adevărat de a trăi al strămoşilor noştri? Pentru că noi nu urmăm felul strămoşesc adevărat de a trăi! Îmi pare rău dacă v-am jignit, mi-ar place să vă laud în fiecare zi şi să vă spun că sunteţi buni, că sunteţi în regulă şi sunteţi isteţi şi sunteţi budişti buni, şi atunci să mă iubiţi. Dar dacă spun aşa, atunci aş fi ca o vânzătoare de la magazin care le face pe plac clienţilor pentru beneficiul ei şi nu al celorlalţi, sau ca să obţină ea mai multe avantaje şi mai puţin pentru ceilalţi şi atunci să vândă bunuri mai multe. Multă lume nu mă place din cauza acestor motive, dar nu-i învinuiesc, pentru că: “Adevărul nu este pe placul urechilor.” Dacă suntem oameni educaţi care au graţia de a fi fiinţe nobile şi extraordinare, atunci nu vom lăsa ca aceste remarci directe să ne slăbească înţelepciunea şi să ne împiedice progresul. Ar trebui să ştim că vorbele directe vin de la prietenii buni care nu au nici o teamă că ne jignesc, este pentru beneficiul nostru, pentru binele nostru, în timp ce vorbele dulci pot fi pronunţate de oricine. Dacă avem bani, atunci toată lumea ne vorbeşte dulce! Aulacezii ar trebui să înţeleagă că acum noi suntem diferiţi faţă de atunci când eram în ţara noastră.
Să nu uităm cel mai important lucru care ar putea să ne accelereze progresul nostru, şi asimilarea noastră în cadrul civilizaţiilor altor ţări, faptul de a avea înţelepciune. De unde vine înţelepciunea? Vine din meditaţie. De aceea Shakyamuni Buddha a spus: “Caritatea, preceptele, toleranţa, sârguinţa, meditaţia şi înţelepciunea.” Preceptele înseamnă să respecţi cele cinci precepte, ceea ce este foarte simplu! Acum, despre toleranţă!
Toleranţa nu înseamnă că atunci când oamenii te bat, să încerci să înduri. Nu, nu! Toleranţa este atunci când nu mai simţim deloc că le îndurăm. Ce înseamnă? De exemplu, atunci când cineva ne bate sau ne ceartă, nu simţim că este aşa de important, aceasta este toleranţa. Această calitate vine de pe urma practicii spirituale cu înţelepciune. Atunci când practicăm şi acumulăm înţelepciune, atunci ni se dezvoltă şi compasiunea. De aceea în Biblie se spune: “Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte îţi vor fi date.” Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă să cauţi Nirvana din interior, să găseşti Natura de Buddha, să contemplezi la Sinele lăuntric! Ar trebui să căutăm înlăuntrul nostru ca să realizăm cine suntem, aceasta este metoda de meditaţie cea mai adevărată, mai efectivă şi mai rapidă. Aceasta este metoda de meditaţie prin care asculţi la Sinele Lăuntric. “A asculta” nu înseamnă să asculţi cu urechile fizice dar pentru moment trebuie să ne folosim de acest cuvânt. În realitate este mai bine să spunem că: “să ascultăm la Sinele lăuntric şi să ajungem la realizarea Sinelui lăuntric”. Însă, din moment ce avem Sunetul lăuntric, muzica sau vibraţia lui Buddha, atunci şi noi ne gândim că de fapt “ascultăm”, de aceea spunem că “ascultăm”. Altfel ar trebui să spunem că este “realizare”. De ce nu avem toleranţă? Pentru că nu avem iubirea adevărată, compasiunea absolută a lui Cristos şi Buddha. De aceea auzim că în scripturile budiste se spune: “Cristos nu este un Buddha” sau “nivelul lui Cristos este inferior faţă de Buddha”. Care este baza unor asemenea afirmaţii? Noi nu suntem la nivelul lui Cristos ca să judecăm dacă nivelul Lui este inferior sau nu. Trebuie să fim cel puţin la nivelul lui Cristos ca să spunem aşa ceva! Facem judecăţi din neatenţie! De exemplu, o persoană este crucificată ca Iisus Cristos care în ultimul moment este încă capabil să se roage lui Dumnezeu şi să-i ierte pe cei care l-au torturat, cine ar putea să fie aşa? O asemenea persoană trebuie să fie manifestarea unui Bodhisattva, ca să aibă o asemenea compasiune nelimitată. N-ar fi posibil pentru noi, oamenii de rând, să iertăm pe nimeni. Ei sunt deja norocoşi dacă nu-i blestemăm, să nu mai vorbim să ne rugăm la Dumnezeu să-i ierte! De exemplu, dacă Buddha Sakyamuni ar fi fost martor la faptele lui Iisus, atunci n-ar fi făcut decât să-l laude. Bodisattvas şi Buddha din cele 10 direcţii, care l-au văzut pe Iisus cum îi învaţă pe oameni să facă fapte bune şi care ar muri pentru Adevăr din cauza neînţelegerii oamenilor şi i-ar ierta şi s-ar ruga pentru duşmanii Lui, atunci l-ar primi imediat ca fiind prietenul Lor! Paradisul de Vest duce lipsă de asemenea oameni. Castelele şi casele sunt destule acolo, dar sunt goale şi neocupate.
Acum, ca să ajungem la realizarea compasiunii adevărate aşa cum a făcut Iisus, trebuie să realizăm că “Eu sunt iubirea!” Oamenii spun că “Dumnezeu este iubire şi Dumnezeu este compasiune.” De aceea noi îl slujim pe Buddha ca fiind Compasiunea Supremă, pe Iisus ca fiind Mila Supremă şi pe Dumnezeu ca fiind Iubirea infinită. Dar atâta timp cât noi nu realizăm că şi noi avem această iubire, suntem încă departe de Dumnezeu, foarte departe. Dacă nu avem această iubire nelimitată şi adevărată, atunci ştim că suntem încă departe de Buddha, foarte departe. Nu spuneţi pur şi simplu că sunteţi budişti sau creştini! În practica spirituală trebuie să ştim cum să ne cunoaştem meritele şi progresul. N-ar trebui să fim ca nişte orbi şi apoi dacă vedem pe cineva celebru sau cineva care face lucruri bune, lucruri extraordinare sau are slujitori mulţi, noi ne apucăm să scriem critici false împotriva lor sau îi invidiem sau îi ponegrim fără să ne examinăm pe noi şi nivelul nostru spiritual, să vedem dacă am făcut ceva folositor pentru cineva sau chiar pentru noi. Suntem capabili să ne controlăm ura, lăcomia, ignoranţa, egoismul, prostia şi gelozia? Este uşor să-i critici pe ceilalţi, dar dacă nu ne facem o introspecţie, atunci este pierdere de vreme pentru viaţa noastră! Oricum într-o zi vom sfârşi cu toţii la cimitir! După 20 sau 30 de ani de acum încolo, cei care au blestemat şi cei care au fost blestemaţi vor fi îngropaţi cu toţii sub pământ! Chiar şi fără să practice, cei care au blestemat şi cei care au fost blestemaţi sunt deja diferiţi în această viaţă! Mai târziu, după ce părăsesc acest pământ, după ce părăsesc acest corp, va fi o diferenţă şi mai mare! Cel care practică va merge în lumile înalte pline de înţelepciune superioară, pe când cei care nu practică vor continua să se scufunde în lumile întunericului, în lumea materială. Uneori se reîncarnează ca oameni, uneori ca vaci, uneori ca zei, uneori ca demoni, din nou şi din nou! Joacă din nou şi din nou aceste roluri neplăcute!
Acum vine “sârguinţa“. Ce este sârguinţa? În momentul în care am ales o metodă de practică, de exemplu Metoda Quan Yin, atunci nu mai contează câte obstacole ne apar în cale sau dacă cineva ne ispiteşte sau spune ceva rău despre metoda noastră sau Maestra noastră, noi nu ne întoarcem din drum niciodată şi nu ne oprim niciodată. “Doar atunci când stai până noaptea târziu ştii cât de lungă este noaptea. Doar atunci când stai cu cineva mult timp o să ştii câtă dragoste are.” Eu nu insist ca voi să rămâneţi elevi sau să urmaţi metoda aceasta. Dar ar trebui să alegeţi cu atenţie, indiferent de metodă, alegeţi una. Dacă credeţi în această metodă, atunci veniţi aici, dacă nu, staţi acolo. Nu alergaţi înainte şi înapoi, pentru că nu ajungeţi nicăieri. De exemplu, un elev de la şcoala elementară crede că trebuie să meargă la liceu. Dar când se duce la liceu atunci vrea să rămână în clasa din şcoala elementară pentru că şcoala elementară arată bine cu copacii umbroşi, cu mesele de ping pong şi profesorii care îi învaţă pe elevi lecţii mai uşoare decât cei de la liceu. Profesorii de la liceu sunt mai severi, ne fac să studiem lucruri pe care nu le-am învăţat înainte, ceea ce ne oboseşte. În şcoala elementară noi ştim deja totul, deci este simplu să ne ducem înapoi şi să studiem din nou, şi să fim mereu elevul de frunte din clasă. Dacă vreţi să studiaţi la şcoala elementară, atunci staţi acolo la nivelul de jos, decât să mergeţi înainte şi înapoi. Altfel, nu ajungeţi să terminaţi nici şcoala primară şi nici liceul. Eu nu am ambiţia să am studenţi mulţi. Indiferent de metoda pe care vreţi să o alegeţi, alegeţi una, şi în momentul în care aţi ales, atunci practicaţi cu sârguinţă. Sârguinţă înseamnă să treceţi de toate obstacolele şi să studiaţi mai departe calea aleasă. “Oamenii trebuie să meargă mai departe, indiferent de câinii care latră.” Nu căutaţi motive ca să vă întoarceţi pe calea veche, de exemplu să treceţi de la regimul vegetarian şi să începeţi să mâncaţi carne. Multe persoane îmi spun: “Vreau să vă urmez şi să studiez cu dumneavoastră şi să iau iniţierea, dar dacă într-o zi încep să mănânc carne din nou?” Şi eu le-am spus că, de exemplu cum ar fi dacă înainte de căsătorie o întrebi pe viitoarea soţie: “Vreau să mă căsătoresc cu tine, dar ce se întâmplă dacă după aceea mai am altă prietenă?” Atunci nu mai începeţi! De ce să te mai căsătoreşti? Numai pentru asta şi vă târguiţi cu mine ca şi cum de pe urma practicii voastre eu devin mai sănătoasă, mai bogată şi mai frumoasă. Ar trebui să realizăm că noi practicăm pentru noi. De aceea este greu să ajuţi fiinţele cu conştiinţă, pentru că sunt mereu ataşate de lucrurile materiale efemere, care azi sunt şi mâine nu mai sunt, şi nici unul din acestea nu sunt benefice pentru viaţa noastră spirituală eternă. Într-o zi când murim, dacă nu practicăm şi nu avem nici o virtute, nivelul nostru se va scufunda teribil şi nimeni nu ne poate salva. Sârguinţa înseamnă să-i ajutăm şi pe ceilalţi să urmeze practica noastră spirituală. Sârguinţa nu înseamnă că noi practicăm de unii singuri. Dacă ne este de folos numai nouă, în timp ce ceilalţi n-au parte de nimic, atunci aceasta nu este sârguinţă. Sârguinţa include multe lucruri.
Acum vine “meditaţia“. Ce este meditaţia? Toată lumea ştie, toţi spun că ştiu cum să mediteze. Meditaţia înseamnă aşa şi pe dincolo, să te duci la templu, să stai cu picioarele încrucişate şi să reciţi: “Cine sunt eu? Cine sunt eu? Cine sunt eu?” Sau să reciţi: “Ce este Natura de Buddha?” Aceasta este meditaţie? Sau atunci când învăţătorul te loveşte cu băţul, aceea se numeşte meditaţie? Meditaţia cuprinde multe lucruri, şi nu este limitată doar la aceste lucruri! Meditaţia vine atunci când ne-am realizat Sinele lăuntric, care “stă” în Inima noastră! În timp ce mergem, stăm drepţi, culcaţi sau stăm jos, suntem mereu în contact cu Natura de Buddha sau cu Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este meditaţia. Nu înseamnă doar să stai cu picioarele încrucişate, în poziţia corectă şi cu spatele drept sau în postura corectă. Nu! Meditaţia începe doar atunci când am ajuns să realizăm Sinele lăuntric. Atunci când ne calmăm mintea, compasiunea noastră se dezvoltă şi avem mintea din ce în ce mai liniştită, aceasta este “meditaţia”. De aceea se spune că “mergând, stând drept, culcat sau jos, totul înseamnă meditaţie.” Doar atunci când am atins acest nivel, putem să spunem că mersul, statul jos sau culcat sau în picioare, totul este o meditaţie. Nu este în momentul în care închidem ochii sau stăm cu picioarele încrucişate şi atunci se consideră meditaţie. Însă, atunci când închidem ochii şi stăm cu picioarele încrucişate ne ajută să ne concentrăm. Când nu mai alergăm prin toate colţurile, este mai uşor să ne concentrăm şi să intrăm în samadhi. Mulţi din discipolii mei dorm, însă ei nu dorm cu adevărat. Dorm, dar pe timpul întregii nopţi ei văd lumini strălucitoare şi realităţile invizibile, deci atenţia lor nu coboară spre alte niveluri sau să se risipească în afară. De exemplu, atunci când simţim impulsul sexual, este din cauză că atenţia noastră coboară. Atunci când atenţia este sus aici, nu mai avem nici o dorinţă pentru nimic, o să-l vedem pe Buddha şi realizăm Natura de Buddha, ne simţim foarte fericiţi fără nici o dorinţă pentru lucrurile materiale din această lume. Atunci când vrem bani mulţi, femei frumoase, case şi maşini, atunci mintea noastră aleargă după lucrurile din lumea exterioară. Dorinţa noastră se aprinde numai atunci când ne uităm la case, la frumuseţea umană trecătoare şi la lucrurile materiale luxoase din lumea din afară. De aceea mersul, statul jos, culcat sau în picioare, totul este meditaţie, cu alte cuvinte, meditaţia se petrece tot timpul.
Meditaţia nu înseamnă doar să stai cu picioarele încrucişate. Mai târziu, noi trăim în meditaţie, respirăm, mâncăm, dormim, muncim şi spălăm vasele în meditaţie. Atunci totul este meditaţie! Discipolii, dacă nu sunt familiari cu această metodă de iluminare, probabil că au ezitări. Atunci când începem să medităm şi nu suntem obişnuiţi, probabil ne gândim că este ciudat, dar în realitate acestea sunt lucruri de bază pe care fiinţele umane ar trebui să le ştie. Noi ar trebui să realizăm că Sinele nostru Adevărat este plin de lumină şi Natura noastră este strălucitoare. De aceea, atunci când practicăm meditaţia şi practicăm metoda Quan Yin, putem să muncim repede şi să gândim repede. Ne este de folos atât din punct de vedere spiritual cât şi pentru viaţa noastră, serviciu şi chiar pentru întreaga societate şi lume, datorită felului nostru eficient de a munci.
Şi acum “înţelepciunea“. De unde vine înţelepciunea? Vine din aceste calităţi, mai ales din meditaţie. Meditaţia fără precepte, fără caritate, fără toleranţă, fără sârguinţă, este meditaţia lui Maya. S-ar putea să ajungem să avem unele puteri magice, ceva iluminare, dar nu vom avea iluminarea completă, este ca şi cum ne ducem la şcoala primară. De aceea oamenii mă întreabă: “De ce trebuie să practicăm această metodă şi nu alta?” Celelalte metode sunt precum mersul la şcoala primară, pe când metoda aceasta este nivelul de la colegiu.
Elevii de la şcoala primară şi de la liceu pot să citească, să scrie şi să facă calcule matematice. Şi cei de la colegiu pot să citească, să scrie şi să facă calcule, dar noi nu vedem prin aceasta că ei sunt la colegiu. Nu ne putem baza numai pe abilitatea de a citi şi a scrie şi să tragem concluzia că la colegiu este la fel ca la liceu, sau la liceu este la fel ca la şcoala primară, sau că toate şcolile sunt la fel. Atunci când mergem la colegiu, cunoştinţele noastre sunt foarte diferite! Poate că nici n-am ajuns să studiem la colegiu, dar când îi întâlnim pe studenţii de la colegiu avem şansa să-i observăm mai de aproape şi să vedem cât de diferiţi sunt faţă de noi şi faţă de elevii de la liceu. De exemplu, multe persoane nu cred în mine, dar după ce vin în contact cu discipolii mei pentru un timp, văd că ei sunt normali, isteţi, inteligenţi şi toleranţi, atunci încep să creadă în mine. Discipolii reprezintă rezultatul îndrumării mele morale şi a învăţăturii date de mine. Dacă discipolii sunt buni, atunci ştiţi că şi învăţătorul este bun. La fel sunt şi copiii voştri, aulacezii îi ceartă pe copii şi spun că “veniţi dintr-o casă fără nici o educaţie”, adică părinţii nu i-au învăţat nimic. Iar pentru copiii care ascultă, sunt educaţi şi se comportă bine, atunci şi noi ştim că părinţii lori-au educat strict şi cum se cuvine, deci nu-i numim copii fără educaţie.
De aceea înţelepciunea trebuie să meargă mână în mână cu preceptele şi caritatea, cu toleranţa, sârguinţa şi meditaţia. De ce spunem caritate şi precepte? Dacă înţelepciunea noastră sau inteligenţa superioară nu merge mână în mână cu compasiunea, atunci suntem la fel ca Maya. Şi Maya are anumite puteri, înţelepciune şi inteligenţă, dar nu are iubire. Este diferit faţă de Buddha şi Bodhisattvas, care au şi iubire şi înţelepciune, şi care folosesc şi dăruiesc şi iubirea şi înţelepciunea fiinţelor cu conştiinţă, la momentul potrivit, la locul potrivit şi în situaţia potrivită. Fără înţelepciune, uneori ne gândim că iubim pe cineva sau facem bine, dar se poate să iasă rău. De exemplu, noi ştim că copiii noştri sunt răi şi îşi pierd timpul cu prieteni care folosesc droguri, dar noi continuăm să le dăm bani. Şi din cauză că noi îi răsfăţăm atât de mult, îi iubim atât de mult, suntem înşelaţi de ei fără măcar să realizăm asta. Aceasta este iubirea fără înţelepciune. Şi zi de zi, copiii noştri sunt din ce în ce mai corupţi şi mai răsfăţaţi. Şi atunci se degradează nu doar la nivel fizic, dar şi mintal. Nu poţi să fii un părinte în felul acesta, le faci rău copiilor şi nu-ţi faci datoria de părinte.
Maya este la fel, lumea lui Maya este la fel. Maya este regele lumii iluzorii şi munca lui Maya este să-i amăgească pe oameni în această lume iluzorie, ca să alerge după lucrurile efemere care azi sunt, mâine nu mai sunt, şi să le dea tot ce-şi doresc: vin, femei, bani, case şi faimă. Din cauza acestor sentimente vă veţi degrada şi mintea voastră va fi coruptă, iar corpul fizic se va deteriora. Se spune că “răsfăţul îi strică pe copii”. Aceasta este lumea lui Maya, în care aceste metode sunt folosite ca să ne ruineze viaţa fizică şi spirituală. În felul acesta Maya seduce fiinţele umane. În realitate, eu cred că nu este seducţia venită de la Maya, ci sunt părinţii care îşi răsfaţă copiii aşa de mult că îi strică, fără să-i educe cum se cuvine. Buddha şi Bodhisattvas sunt diferiţi, pentru că ei nu le dau copiilor decât ceea ce le trebuie, nu le dau tot ce-şi doresc. Şi apoi îi învaţă cum să fie nişte oameni buni, dar o fac cu iubire. De aceea Buddha şi Bodhisattva au şi iubire şi înţelepciune. Dacă este numai iubire fără înţelepciune, atunci este prea slab şi răsfăţul prea mult nu le face bine. Dacă este înţelepciune şi nu este iubire, atunci este ca Maya. Să fii prea strict şi prea dur este insuportabil pentru oricine, pe termen lung. Nimeni nu poate să progreseze doar cu înţelepciune şi fără să aibă şi iubire. Noi trebuie să profităm din plin de aceste metode la îndemână ca să ne dezvoltăm la maxim viaţa spirituală, mintea şi abilităţile.