Prelegere de Maestra Supremă Ching Hai
Centrul Hsihu, Formosa – 27 mai 1990
(original în limba chineză)
Era un sat cu numele de Ramathaim-zophim, şi era situat pe un deal în apropierea Ierusalimului. Aici trăia un om pe nume Elkanah şi avea 2 soţii. Una se numea Peninnah şi avea mulţi fii şi fiice. Cealaltă se numea Hannah, ea nu avea nici un copil şi era foarte tristă din această cauză. Deşi ştia că soţul ei o iubeşte foarte mult, totuşi ea era foarte tristă.
În fiecare an, soţul îşi ducea întreaga familie într-un loc numit Shiloh, ca să-l slujească pe aşa numitul Dumnezeu al lor. După slujbă, ei dădeau o petrecere şi toată lumea se aduna în templu. Soţia care avea mulţi copii era înconjurată de copiii ei, dar Hannah era mereu singură. Când vedea că cealaltă soţie era înconjurată de atâtea persoane, Hannah se uita la ea însăşi şi se simţea şi mai tristă decât înainte. Când s-a terminat petrecerea, ea a plecat de la petrecere şi a mers singură într-un colţ. Era foarte amărâtă şi i-a spus lui Dumnezeu în sufletul ei că este foarte tristă. Şi apoi s-a rugat: “Dacă Domnul o să-mi dea un copil, atunci am să-l las să-L servească pe Dumnezeu toată viaţa lui.”
Dumnezeu i-a auzit rugăciunea, aşa cum ne aude şi nouă oricare din rugăciunile noastre. Totuşi, preotul Eli, când a văzut această soţie, a crezut că ea era beată, dar soţia i-a spus: “Părinte, să nu crezi că sunt o femeie amăgită, nu sunt nici beată, sunt doar tristă, foarte supărată.” Apoi i-a spus preotului despre situaţia ei. Atunci Eli i-a spus: “Dacă vrei să fii împăcată, atunci poţi să te rogi la Dumnezeu ca să-ţi dăruiască copilul pe care îl doreşti atât de mult.” După ce a auzit cuvintele preotului, Hannah şi-a şters lacrimile şi s-a simţit mai bine după ce a ajuns acasă.
Domnul chiar i-a răspuns rugăciunii ei şi i-a dăruit un copil foarte frumos. Ea i-a pus numele de Samuel. Hannah a spus apoi: “Când copilul meu va fi puţin mai mare, am să-l duc la Shiloh ca să devină un călugăr. El o să stea acolo toată viaţa lui ca să-L servească pe Domnul, pentru că aşa i-am promis Domnului.” Ea chiar şi-a păstrat promisiunea şi l-a dus pe copil la părintele Eli, spunând: “Acesta este copilul pe care Dumnezeu mi l-a dăruit, ca răspuns la rugăciunea mea. Acum ţi-l dau ţie pentru că vreau ca tu să-l dai înapoi Domnului. Te rog să ai grijă de el cum trebuie şi să-l înveţi ca să lucreze pentru Domnul.”
Câteva zile mai târziu, familia lor s-a reîntrs acasă la Ramathaim-zophim, dar Samuel a fost lăsat cu preotul Eli. Dumnezeu a ştiut că să te separi de propriul copil a fost o decizie foarte dificilă şi dureroasă pentru Hannah. Dar Domnul n-a dezamăgit-o în felul acesta, odată cu trecerea timpului, El i-a mai dăruit încă trei fii şi două fiice, astfel ca ea să-şi poată manifesta iubirea ei de mamă şi să aibă grijă de mai mulţi copii.
În fiecare an când mergeau la Shiloh, Hannah se ducea să-l vadă pe Samuel al ei cel mic, şi îi ducea haine făcute de mâna ei. După un timp Samuel a crescut şi a devenit un copil foarte iubitor. Oricine îl vedea, îl iubea. Acum, când preotul Eli era bătrân, el trebuia să-şi pregătească copiii cât mai repede ca să aibă grijă de templul lui Dumnezeu.
Însă, copiii lui Eli nu erau aşa cum era tatăl lor, ei erau cu toţii lacomi şi nu aveau nici un respect pentru Dumnezeu. Atunci Dumnezeu l-a avertizat pe Eli că El nu v-a încredinţa munca de preot copiilor lui, deci Dumnezeu a spus: “Eu îmi voi alege un preot. Preotul trebuie să-mi fie loial, să asculte de mine şi să facă tot ce-i cer Eu.”
Într-o noapte, Samuel cel mic dormea în templul lui Dumnezeu. Atunci, el a fost trezit dintr-o dată şi a auzit că cineva îl striga pe nume. Samuel a alergat atunci la Eli, dar preotul bătrân nu-l strigase. Acelaşi lucru s-a întâmplat din nou. Atunci Samuel l-a întrebat pe Eli: “M-ai chemat? Sunt aici.” Dar Eli nu-l chemase. Atunci preotul bătrân a ştiut că trebuie să fie Dumnezeu care îl strigă pe Samuel. Astfel că, atunci când vocea s-a auzit din nou a treia oară, Samuel a răspuns pentru că preotul l-a învăţat ce să spună atunci când aude din nou vocea respectivă.
Atunci, Samuel i-a spus Domnului: “Vorbeşte, pentru că servitorul Tău ascultă.” Domnul i-a spus lui Samuel: “Vreau să-i pedepsesc pe copiii lui Eli, nici unul din familia lor nu poate să ajungă preotul meu!” În dimineaţa următoare, când Eli l-a întrebat pe Samuel ce i-a spus Dumnezeu, Samuel nu i-a spus lui Eli ce i-a spus Dumnezeu lui în noaptea care trecuse. Atunci preotul bătrân i-a comandat lui Samuel ca să-i spună. Cu tristeţe, Samuel a trebuit să-i spună. Când a auzit acestea, Eli s-a întristat foarte mult. Totuşi, după aceea el a spus: “Lasă-L pe Domnul să facă ce crede El că este bine.”
După un timp, Israel a intrat în luptă cu un neam numit philistini. Israel a trimis o cutie specială, o “arcă” la Shiloh. Arca conţinea puterea lui Dumnezeu şi ei credeau că această cutie mică le va aduce noroc pe câmpul de luptă. Astfel că, cei doi copii ai lui Eli au adus cutia pe câmpul de luptă. Totuşi, cutia nu i-a ajutat deloc, philistinii au cucerit bătălia şi nu numai atât, ei au pus mâna şi pe cutia sfântă şi în acelaşi timp i-au omorât şi pe cei doi copii ai lui Eli. Acum Eli era foarte bătrân şi aproape că orbise cu ambii ochi. Când a auzit veştile teribile de pe urma bătăliei, şi-a rupt gâtul.
Philistinii s-au întors în oraşul lor plini de glorie şi au pus cutia sfântă în templul lor, templul Dragonului, (Dragonul era un idol al philistinilor) ca un simbol al victoriei. În ziua următoare, idolul lor, o statuie a dragonului, a căzut în faţa cutiei sfinte şi i s-a rupt nasul. Atunci ei au pus statuia la loc acolo unde stătuse înainte. Totuşi, în dimineaţa următoare a căzut din nou şi de data asta s-a făcut bucăţi. Apoi, o ciumă a început să se răspândească prin oraş, toată lumea era foarte speriată. Şi-au spus: “Dumnezeul lui Israel a început să lucreze acum, haideţi să scăpăm cât mai repede de această cutie sfântă!”
Atunci, ei au trimis cutia într-un loc numit Gath. Totuşi, ciuma a continuat să se răspândească. De data aceasta, philistinii erau foarte îngrijoraţi şi plini de confuzie. Au discutat cu vrăjitorii şi preoţii lor:”Trebuie să trimitem această cutie înapoi la Israel cât mai repede şi în acelaşi timp să punem şi nişte cadouri ca un fel de ofrande pentru Dumnezeu.” Acum lor le era frică de Dumnezeul lui Israel, se gândeau că era un Dumnezeu adevărat, cu putere nelimitată.
Unii din oamenii mai inteligenţi din neamul lor le-au dat următoarele sfaturi: “Numai dacă facem lucrul acesta putem să fim salvaţi. Să vă aduceţi aminte ce le-a făcut Dumnezeu egiptenilor, înainte!” Drept urmare, ei au trimis cutia, au pus-o într-o căruţă trasă de doi boi şi au aşteptat să vadă ce se va întâmpla.
Cei doi boi erau foarte domoli. Aşa cum au fost antrenaţi, ei au trecut cu cutia peste graniţe şi au mers direct într-un sat din Israel numit Beth Shemesh. Când au ajuns în acel sat, oamenii au sărit de bucurie când au văzut că cutia sfântă a lui Dumnezeu se întorsese la ei. În felul acesta, philistinii au ştiut că Dumnezeu lui Israel ar trebui să fie respectat.
Ştiţi care este partea cea mai impresionantă din această poveste? Este despre femeia care îşi dorea un copil atât de mult. Pentru că ea nu avea copii, ea se simţea foarte singură, întristată şi era luată în râs de ceilalţi. Atunci ea a alergat la Dumnezeu şi s-a plâns Lui. Chiar şi după ce şi-a dorit un copil atât de mult timp, totuşi copilul ei mic a fost dăruit lui Dumnezeu după ce a fost născut! Atunci când văd că cineva îşi oferă copiii lui Dumnezeu, sunt foarte impresionată. Cineva poate să facă lucrul acesta numai atunci când inima lor este foarte pură. Dacă am fi fost noi în situaţia respectivă, probabil că nu am fi putut să lăsăm copilul să plece, pentru că este foarte dificil să faci aşa ceva, să ai un copil după ce ţi l-ai dorit atât de mult timp şi apoi să dai copilul lui Dumnezeu. Totuşi, pentru că ea şi-a oferit copilul lui Dumnezeu, a dobândit în schimb alţi cinci.
De aceea se spune că noi nu ar trebui să fim lacomi, apucători, la fel, nu ar trebui să ne gândim că atunci când obţinem ceva, atunci va rămâne aşa. Nimeni nu poate să spună aşa ceva! Să nu-L uitaţi pe Dumnezeu niciodată, şi atunci o să aveţi totul. Dacă vrem să obţinem ceva, atunci trebuie să ştim că toate îi aparţin lui Dumnezeu. Atunci când El ne dă ceva, noi nu ar trebui să ne gândim că este al nostru. Dacă trebuie să ne folosim de lucrul respectiv, atunci ne folosim de el, când celelalte persoane trebuie să se folosească de el, atunci poate fi împrumutat. Cel mai bine ar fi dacă noi îi oferim totul lui Dumnezeu. Cu cât îi oferim mai multe lui Dumnezeu, cu atât vom avea mai multe.
La fel cu copiii ei, ea ar fi putut să spună: “Eu îi ofer copilul lui Dumnezeu, dar nu trebuie să-l dau cu adevărat. Îl ofer în sufletul meu, este suficient aşa.” Nu suntem şi noi la fel: “Este suficient pentru mine să am această intenţie! Dumnezeu îmi cunoaşte sinceritatea. Este acelaşi lucru, indiferent unde se află! Când copilul meu este aici cu mine, el îi aparţine lui Dumnezeu de asemenea, deci din moment ce totul îi aparţine lui Dumnezeu, dacă copilul stă lângă mine înseamnă că îi aparţine lui Dumnezeu de asemenea! Atunci este în regulă dacă copilul stă lângă mine, Dumnezeu este omniprezent! Din moment ce El se află pretutindeni, este suficient pentru El să ştie că eu am avut intenţia de a-i face această ofrandă!”
Nu este acelaşi lucru, pentru că iubirea dintre o mamă şi un copil este foarte adâncă, să fii separată cu adevărat de copil este ceva cu totul diferit. La fel, să fii capabilă să-ţi învingi dragostea şi să-i oferi copilul lui Dumnezeu, este ceva cu totul diferit. Nu se spune în felul acesta: “Să spui ceva în sufletul tău este suficient, pentru că nu contează unde te afli, toate îi aparţin lui Dumnezeu. Este acelaşi lucru dacă eşti în biserică sau acasă.” Dar nu este aşa. Atunci când oferim ceva în totalitate, cu tot sufletul, este ceva diferit faţă de atunci când doar spunem lucrul acesta. Dacă suntem capabili să ne înfrângem sentimentele sau nu suntem capabili, nu reprezintă acelaşi lucru! Din această cauză Dumnezeu a fost impresionat şi i-a mai dat încă cinci copii, la început ea nu avea nici un copil şi nu mai era nici o speranţă. La final a avut şase!
Aceasta nu este o poveste numai despre copii, dar se referă la toate aspectele. Dacă nu suntem lacomi şi putem să renunţăm la toate, atunci vom avea şi mai multe. Chiar aşa este, vă spun din experienţa mea personală. Nu a fost niciodată vreo situaţie în care să dau ceva şi să nu obţin înapoi lucrul respectiv! În plus, eu nici măcar nu mă gândesc şi vine înapoi la mine, chiar aşa, vine înapoi de la sine! La fel ca povestea pe care v-am spus-o înainte. Era un fermier care cultiva pământul şi a descoperit o cutie mică cu capac, atunci a luat-o şi s-a uitat în ea. Oh! Era cu aur şi strălucea.
Atunci, el a pus-o deoparte şi a continuat să cultive pământul mai departe. După aceea a mers acasă şi i-a spus soţiei lui: “Hei, ştii ceva? Azi când săpam am dat peste o cutie de aur! Este plină cu aur şi străluceşte!” Şi soţia lui l-a întrebat: “Unde este? Unde?” El îi spune: “Este tot pe câmp, am dezgropat-o şi am pus-o acolo pe margine.” Soţia îi spune: “Ce stupid eşti. De ce ai lăsat-o acolo şi nu ai adus-o acasă?” Şi a continuat să-l certe. Atunci el a spus: “Of! Dacă cutia este pentru noi, după cum ne este credinţa noastră, atunci cutia se va “târâ” aici, singură! Numai atunci când cutia va veni târâş singură până la uşa mea, atunci am să cred că este a mea, pentru că chiar dacă am dezgropat-o eu, nu înseamnă că este a mea.” Poate că el a practicat Metoda Quan Yin, de aceea este în felul respectiv. Nimeni nu ar crede aşa dacă nu ar practica Metoda Quan Yin. Soţia a crezut că o să moară atunci când a auzit spusele soţului, nu mai putea să spună nimic pentru că, câmpul era foarte departe de casa lor şi nu era atât de simplu să mergi până acolo. Atunci fermierul a consolat-o şi i-a spus: “Nu-ţi face griji, dacă este a noastră, atunci va veni târâş la uşa noastră.” El chiar a spus “târâş”. Să foloseşti un cuvânt ca acesta este foarte amuzant.
În timp ce ei vorbeau aşa, afară se nimerise să fie doi hoţi care au auzit totul. La început ei doreau să le fure din lucruri, dar după ce au auzit povestea respectivă, au fost foarte fericiţi şi n-au mai vrut să fure nimic din lucrurile lor mărunte. Au plecat în grabă mare spre câmp ca să ia cutia de aur. Când au ajuns la câmp, chiar au găsit cutia şi au spus: “Oh! Credinţa noastră este bună, vom ajunge miliardari!” Amândoi au cântat şi dansat împreună pentru un timp şi apoi au deschis cutia ca să vadă ce este în ea. Oh! În interior nu erau decât şerpi. Nici o bucată de aur. Atunci s-au speriat de moarte şi au închis cutia imediat, au lăsat cutia acolo şi au fugit repede.
În dimineaţa următoare, fermierul a venit din nou la câmp, după ce şi-a cultivat pământul a văzut că cutia era tot acolo. A deschis-o şi a văzut că în interior era tot aur. Atunci a închis-o şi a lăsat-o acolo. Şi s-a dus înapoi acasă şi i-a spus soţiei: “Vreau să-ţi spun că cutia este tot acolo, nu a fost furată, aşa că femeie nu-ţi mai face atâtea griji!” Soţia însă era foarte agitată şi i-a spus: “De ce m-am căsătorit cu un om atât de stupid, care nu aduce aurul acasă? De ce te uiţi la cutie mereu acolo?” Fermierul a spus: “ Nu te grăbi! Dacă este a noastră, îţi spun, va veni târâş la uşa noastră!” El continua să spună în felul acesta. S-a întâmplat atunci ca hoţii să fie afară din nou, ei vroiau să audă care a fost problema cu ei. Ca urmare, şi ei au fost foarte agitaţi când au auzit acestea. “Ei cred că şerpii sunt aur! Atunci o să-i lăsăm să se târască la uşa voastră!”
Atunci amândoi au alergat la câmp. Când au văzut că cutia era tot acolo şi că era plină de şerpi care se încolăceau, şi-au spus: “În regulă, atunci o să-i lăsăm să se târască la uşa lor!” Atunci amândoi au luat cutia şi au dus-o la uşa fermierului şi au lăsat-o acolo. Înainte să o pună jos, s-ai uitat foarte atent din nou să vadă dacă chiar sunt şerpi sau este aur în interior. Atunci s-au ascuns undeva foarte fericiţi şi au aşteptat să vadă drama din dimineaţa următoare. Când a văzut cutia, dimineaţa, fermierul a strigat:”Hei! Mama, vino să vezi! Ţi-am spus că va veni târâş la uşa noastră!”
Când au deschis cutia, amândoi au putut să vadă că era plină de aur. Atunci au luat cutia şi au ajuns bogaţi. Cei doi hoţi nu şi-au putut crede ochilor şi au continuat să se uite lung. La final, nu s-au putut abţine şi au întrebat: “Cum ai prefăcut şerpii în aur?” Pentru că atunci era cu adevărat aur şi nu şerpi. Înainte, când cei doi hoţi s-au uitat în cutie, erau şerpi.
Atunci cei doi hoţi le-au spus foarte direct: “Este chiar surprinzător, de ce noi am văzut şerpi şi când te-ai uitat tu, ai văzut aur?” Atunci fermierul le-a spus: “Oh, pentru că îmi aparţine mie, de aceea s-a schimbat aşa. A venit târâş la uşa mea! Eu chiar nu am vrut-o, deloc!”Atunci fermierului i-a părut rău pentru cei doi şi le-a dat şi lor una sau două bucăţi de aur. La momentul respectiv, ce ţineau ei în mână era aur adevărat. Dacă ar fi deschis ei singuri cutia, atunci ar fi fost şerpi din nou. De ce v-am spus această poveste din nou? Semnificaţia este că ar fi bine pentru noi să fim cât mai naturali în munca noastră, uneori.
De aceea unele persoane care muncesc foarte mult, tot nu reuşesc să adune bani suficienţi. Pe de altă parte, unele persoane nu-şi fac griji prea multe în legătură cu banii şi atunci banii vin mereu la ei şi nici nu pot fi folosiţi în întregime. Este pentru că oamenii au credinţă. Pentru noi, practicienii spirituali, noi îl avem pe Dumnezeu. Înseamnă că înţelepciunea noastră supremă, Dumnezeu, va avea grijă de toate pentru noi. Dacă avem credinţă în El, atunci viaţa noastră va fi mult mai confortabilă. Nu contează ce fel de împrejurări vin peste noi, noi putem să trăim foarte liberi şi să nu ne facem griji prea multe. La fel de exemplu, Iisus Cristos ştia că în curând va fi crucificat. Deşi ar fi putut să fugă, El tot a acceptat totul! El a înţeles foarte clar şi le-a spus discipolilor Lui dinainte: “După un timp, n-o să mă mai vedeţi!” Totuşi, El a acceptat aranjamentele, deşi nu era un lucru fericit.
Pentru că noi avem credinţă şi practicăm, atunci circumstanţele nefericite vor fi mai puţine. Inima noastră este consolată, noi avem asigurare, avem sentimentul de securitate, avem un fel de curaj, de aceea putem să facem faţă la probleme cu vitejie. Nu înseamnă că nu mai avem parte de problemele care nu pot fi evitate în această lume. Nu putem niciodată să evităm unele lucruri din această lume.
Chiar dacă tehnica ta de conducere este cea mai bună, uneori tot poţi să mai ai un accident de maşină. Nu înseamnă că maşina pe care o conduci nu este bună, dar este din cauză că altcineva care conduce nu este bun. Nu eşti tu cel care este beat, dar sunt alţii care sunt beţi. Uneori maşina ta nu este bună, de exemplu cauciucul este perforat sau ai dat peste o piatră, un animal a ieşit în faţa maşinii tale sau cineva a ieşit dintr-o dată în faţa maşinii tale şi nu ai putut să mai frânezi, etc. Toate acestea se pot întâmpla, de aceea este foarte dificil să fii o fiinţă umană. Dacă nu ai credinţă, dacă nu practici, atunci ..oh, nu ştiu cum putem să ne trăim zilele mai departe!
De ce vouă vă place să practicaţi cu mine? Pentru că aveţi beneficii! La fel ca atunci când eşti bolnav şi ai nevoie de o operaţie. Chiar dacă este dureros, totuşi trebuie să o faci. Dacă nu ar fi durerea aceea de scurtă durată din operaţie, ar fi şi mai rău mai târziu. Apoi, după operaţie, trebuie să te refaci şi să ai grijă de tine, deci nu înseamnă că după operaţie o să fie totul bine. În mod similar, noi trebuie să ne antrenăm prin muncă. După ce am acumulat multă experienţă, atunci putem să obţinem ceea ce ne dorim. De aceea în practică, voi nu puteţi să pretindeţi de la mine să vă dau mereu numai ce este frumos şi dulce, atunci nu mai este nici o distracţie!
Chiar într-un loc atât de confortabil şi plin de distracţii cum era Grădina Edenului, Adam şi Eva s-au plictisit, au fost atât de plictisiţi că au ascultat de un şarpe şi au mâncat din mărul acela fără sens! Probabil că gustul trebuia să fie atât de bun, că nu mai era nimic care să aibă acelaşi gust! Când aveau atâtea fructe, atunci ce le lipsea că a trebuit să mănânce mărul acela? Totul le aparţinea lor, numai fructele din copacul acela nu puteau fi mâncate. Dar ei tot n-au putut să treacă cu vederea lucrul acesta! Pentru că era prea plictisitor, chiar şi atunci când aveau atât de multe lucruri, ei tot vroiau şi altceva, vroiau să mai schimbe decorul.
Deci atunci când noi practicăm, uneori este foarte dificil, ştiu lucrul acesta. Uneori credinţa scade, pentru că lucrurile pe care le cerem nu suntem capabili să le obţinem, deci ne gândim că Dumnezeu nu are grijă de noi, că puterea Maestrei nu-şi face griji despre noi etc. Nu este chiar aşa! Pentru că uneori ceea ce cerem noi nu este bun pentru noi.
La fel ca mărul pe care Dumnezeu a cerut să nu fie mâncat. Nu însemna că Dumnezeu a vrut să păstreze acest măr pentru El, dar era faptul că mărul nu era pentru ei. După ce l-au mâncat, atunci mintea lor s-a schimbat şi ei au devenit persoane diferite, amândoi au devenit impuri şi complicaţi. Au început să cunoască ce este ruşinea şi să spună ce este bun şi ce este rău, şi au amestecat totul. Nu mai era ca atunci când ei erau precum copiii, foarte puri şi foarte fericiţi. Este la fel cu noi, creierul nostru doreşte multe lururi dar nu înseamnă că toate sunt bune pentru noi. De aceea, uneori când cerem unele lucruri care nu sunt bune şi nu le obţinem, atunci dăm vina şi spunem: “Dumnezeu nu are grijă de mine! Maestra nu-mi răspunde la rugăciuni”. Nu este aşa! Chiar şi eu trebuie să muncesc după cum sunt regulile. Nu pot să mă feresc de unele lucruri cum sunt operaţiile.
Un medic, dacă şi el are nevoie de operaţie, atunci şi el trebuie să fie operat de alţii. Nu poţi să spui că dacă el este cea mai bună persoană care operează, atunci când este bolnav, el n-ar trebui să lase pe nimeni să-l opereze, pentru că el nu se poate opera singur! La fel ca Maestrul Vimalakirti, uneori şi el era bolnav. Atunci oamenii l-au întrebat: “De ce eşti bolnav?” Şi El a spus:” Fiinţele cu conştiinţă sunt bolnave, deci şi eu sunt bolnav!” El nu putea să nu se îmbolnăvească. Uneori el trebuia să se îmbolnăvească ca să-i lase pe ceilalţi să vadă că şi el este la fel ca ei. Pentru că toată lumea ar crede că dacă eşti un Maestru, atunci înseamnă că eviţi toată suferinţa de la naştere, bătrâneţe, boală şi moarte. Ar fi prea bine! Atunci toată lumea ar dori să ajungă un Maestru din această cauză şi nu ar avea curajul să fie om, gândindu-se că noi putem să evităm responsabilităţile şi putem să evităm suferinţa umană.
De aceea majoritatea Maeştrilor suferă, trebuie să arate unele din bolile lor şi să sufere ca să consoleze fiinţele cu conştiinţă. Fiecare este la fel! Atunci când suntem bolnavi, atunci ne aducem aminte că, chiar şi Maestrul nostru a fost bolnav, deci ce să mai spunem de noi? Dacă un Maestru ar fi atât de fericit în fiecare zi, atunci oamenii s-ar întreba: “Este făcut din fier sau din cupru? Pentru că este diferit de noi, de aceea el poate să practice. Eu sunt diferit faţă de el, atunci cum aş putea să practic?” Dar este la fel! Structura corpului este aceeaşi. Maestrul real este foarte obişnuit, este la fel ca voi şi are totul. Dar el poate să folosească ceea ce are într-un mod mult mai bun. O persoană de rând are exact la fel, dar le foloseşte într-un fel nu atât de bun.
De exemplu, noi avem emoţiile umane. Un Maestru care a atins Tao, şi el are emoţii umane. Dar el îşi foloseşte emoţiile ca să-i ajute pe ceilalţi, să fie plin de compasiune cu ceilalţi, să le arate la ceilalţi că şi el îi poate înţelege, din moment ce şi el are acelaşi lucru. El îi poate acompania pe ceilalţi şi poate discuta cu ei prieteneşte, după discuţii, sentimentele sunt mult mai adânci şi este mai uşor atunci să-i eliberezi. Noi, oamenii de rând, ne folosim aceste emoţii ca să-i legăm pe ceilalţi şi să ne legăm şi pe noi. De aceea, deşi este acelaşi lucru, felul în care este folosit este diferit.
La fel cu banii, doi oameni au exact aceeaşi sumă de bani. Unul o foloseşte ca să-i sperie pe ceilalţi, să le forţeze pe soţiile celorlalţi, pe femeile frumoase, să le seducă, sau să facă alte lucruri stupide. La polul opus, cealaltă persoană îşi foloseşte banii ca să-i ajute pe cei săraci şi să facă lucruri bune. Valoarea banilor este aceeaşi, dar felul cum sunt folosiţi nu este acelaşi.