Sfaturi pentru menţinerea
echilibrului în viaţa de zi cu zi
Într-adevăr, noi trebuie să ne dedicăm mai mult timp pentru practica spirituală în timp ce suntem în această lume, însă, ar trebui de asemenea să încercăm să ne facem viaţa mai confortabilă şi mai distractivă. De curând, am transformat o scorbură care servea ca un ţarc pentru viţei, într-o sufragerie foarte primitoare. Am curăţat totul, apoi am acoperit podeaua cu câteva straturi de paie şi o carpetă peste ele, materiale care nu sunt scumpe deloc. O carpetă obişnuită costă foarte puţin, şi te face să simţi căldura şi să te simţi bine primit. Apoi, cu câteva perne, poţi să mediezi acolo, nu este ceva de lux. Putem să facem ca orice loc să arate frumos, atâta timp cât ştim cum să-l decorăm. Scorbura era întunecată, uscată şi murdară, şi la origine era folosită pentru creşterea animalelor, dar a fost convertită într-un loc foarte frumos, deci aceasta este o cale prin care să-ţi echilibrezi viaţa.
Dacă ne comportăm mereu ca învăţători ai Adevărului şi îi instruim pe oameni ce să facă, de dimineaţa până seara, dar noi nu ne găsim echilibrul în viaţă, atunci creierul nostru va reacţiona. Pentru mine, munca aceasta este un hobby excelent. (Maestra şi audienţa râd) O asistentă de-a mea mi-a spus odată: „Maestră, aţi muncit şi nu aţi dormit deloc în ultimele zile. De ce petreceţi o noapte întreagă ca să construiţi şemineul acela? Aşa că eu i-am spus: „Tu nu mai înţelegi cum trebuie, dacă nu fac asta, atunci înnebunesc!” (Maestra şi audienţa râd) Aceasta este o cale prin care să găseşti echilibrul în viaţă.
Asistenta s-a gândit că Maestra va fi epuizată fizic după ce muncise zi de zi, continuu, deci ar trebui să petreacă următoarele 72 de ore în pat ca să recupereze somnul pierdut. Dar eu i-am spus: „Când fac aceste lucruri este ca un fel de repaus, nu pot să stau în pat toată ziua şi toată noaptea. Aceasta este ca o pauză pentru mine, pentru că îmi aduce o schimbare în viaţă mea de zi cu zi.” Atunci când fac munca care îmi place, înseamnă că atunci mă odihnesc. Altfel, mi-aş dedica tot timpul ca să-i fac fericiţi pe ceilalţi, fără să-mi mai rămână nici un pic de timp pentru interesele mele. Acestea sunt două lucruri diferite.
Deşi muncesc ca să vă fac pe voi, pe alţii, pe refugiaţi şi pe cei săraci, fericiţi, şi eu sunt fericită, de asemenea, acesta este ca un răspuns faţă de cerinţele şi circumstanţele care apar. Eu nu am nici un fel de control asupra acestei munci, şi la fel, nu am nimic de spus în legătură cu acestea. De exemplu, dacă cineva cere 2 kg de orez, atunci eu trebuie să i le duc. În aceste situaţii, eu nu pot să fac ce îmi place mie, pentru că totul este făcut ca să îndeplinească cerinţele fiinţelor însufleţite. Aceasta este o situaţie diferită faţă de atunci când eşti propriul maestru şi îţi faci propriile planuri şi designuri care ţi se potrivesc.
Deci şi eu trebuie să găsesc un echilibru în viaţa mea. Altfel, mintea mea nu este fericită. Nu înseamnă că eu sau sufletul meu nu este fericit, dar este mintea, pentru că nu se va acomoda. Deci eu i-am spus asistentei: „Acesta este felul în care mă odihnesc, nu trebuie să-ţi faci griji.” Ea se gândea că eu muncisem deja câteva zile şi nopţi continuu, pe lângă faptul că am călătorit în străinătate ca să ţin prelegeri, a trebuit să alerg ca să-i ajut pe refugiaţii din Filipine. Deci de ce am stat trează toată noaptea ca să construiesc un şemineu într-o scorbură, atunci când eram aşa de obosită? Ei i-a fost milă de mine. (Maestra şi audienţa râd) Eu i-am spus: „Nu, nu, acesta este felul în care mă odihnesc. Altfel, nu pot să merg mai departe.” Apoi am întrebat-o pe ea: „Dacă ţi se cere să stai toată ziua fără să faci nimic, nici măcar să-ţi speli rufele, şi mâncarea este servită în faţa ta, vei fi capabilă să suporţi asta?” Şi ea a spus: „Nu, nu pot!” Desigur că nu, pentru că vrei să-ţi speli rufele singură şi ai grijă singură de unele din treburile personale.
Nici eu nu sunt diferită. Nu pot să-mi dedic tot timpul numai pentru ceilalţi, fără să-mi fac şi unele din interesele proprii. Atunci când este ceva care mă interesează, pot să stau toată noaptea fără să dorm şi să-mi folosesc timpul aşa cum îmi place. În felul acesta nu sunt afectată deloc, pentru că îmi păstrez ziua pentru voi, sunt aici ori de câte ori aveţi nevoie de mine. Dacă se iveşte vreo situaţie de urgenţă sau vin nişte documente urgente, pot să mă ocup de ele imediat. Nu fac decât să mă folosesc de intervalul de timp dintre evenimente sau îmi fac munca mea în timp ce aştept sau prin a-mi sacrifica timpul de somn. În timpul acesta, atunci când nu am de făcut o muncă specială cu publicul sau nu am documente de citit, atunci îmi fac munca mea personală, ca să-mi menţin echilibrul mental.
Să nu mă întrebaţi de ce sunt ataşată de aceste lucruri materiale? Nu, nu este vorba de ataşament! Am construit multe lucruri în diferite centre din multe ţări, deşi eu nu locuiesc în nici unul din aceste locuri. Aceste designuri şi creaţii artistice sunt lăsate acolo, nu sunt rezervate pentru mine. Desigur că unele lucruri cum ar fi picturile pe care le fac, pot să le iau cu mine. Dar nu prea le iau cu mine, mai bine le trimit la Centrul din Miaoli, ca rezidenţii de acolo să le ţină într-o cameră specială ca să nu fie distruse, şi pot fi făcute copiii după ele pentru oricine, ca să fie apreciate. Dacă car aceste picturi cu mine peste tot, nu pot să am grijă cum trebuie de ele, pentru că sunt epuizată mereu din cauza altor lucruri. Eu nu sunt responsabilă decât să le pictez, după ce le privesc şi eu de câteva ori, le las în grija rezidenţilor. Nu pot să-mi privesc picturile mult timp, deci uneori îmi este dor de ele. Înainte, când am fost în străinătate, uneori mă gândeam să mă întorc în Formosa ca să mă mai uit la aceste picturi. (Maestra râde). Dar acestea nu erau decât gânduri trecătoare, dacă ajung să mă uit la ele sau nu, nu mai contează. Aşa că, chiar dacă pictura este hobby-ul meu, sunteţi voi cei care beneficiaţi. Voi puteţi să faceţi o colecţie din picturile mele, în timp ce eu nu pot să colecţionez nimic.
Însă, spre deosebire de picturi, munca artistică din scorburi nu poate să fie mutată în Formosa ca să fie prezervată acolo de rezidenţi. (Maestra şi audienţa râd) Unele lucruri pot fi mutate acolo, altele nu pot. Acelea care nu pot fi mutate, sunt lăsate la locul original unde au fost create, ca toată lumea să le aprecieze acolo. Eu creez aceste lucruri nu de dragul de a avea sau pentru a le păstra, dar ca să-mi împlinesc dorinţa mea de a crea. Uneori este o formă de relaxare. Este la fel cu toate hobby-urile pe care le am, nu sunt decât ca să-mi menţină echilibrul în viaţă, ca să fiu capabilă să-i ajut pe toţi oamenii. De aceea, eu am convertit scorbura nu pentru că mi-a plăcut şi nici pentru că eu am să stau acolo mult timp. Nici măcar nu pot să o mut în altă parte.
În timp ce practicaţi sârguincios în această lume, dacă nu încercaţi în acelaşi timp să găsiţi un echilibru în viaţă sau să vă bucuraţi puţin de lumea aceasta plină de culoare, atunci, în momentul în care mergeţi sus în Rai, s-ar putea să vă gândiţi: „Cum se face că după ce am urmat-o pe Maestră în practica spirituală, habar nu am cum este lumea muritoare?” Atunci s-ar putea să daţi vina pe mine şi în secret, pe tăcute, să veniţi jos aici din nou. Atunci nu puteţi să mă faceţi responsabilă pe mine! (Maestra şi audienţa râd)
Să luaţi iniţiativa în viaţă
Să vă aduceţi aminte, voi sunteţi mai extraordinari decât orice din această lume, fie că este fericire, dezastru, succes sau eşec. Nimic nu este mai mare decât sunteţi voi. Deci să mergeţi aşa, Dumnezeu ne iubeşte. Ştiu asta sigur! Şi eu o experimentez de multe ori. Chiar dacă uneori El face glume cu mine, eu sunt bine mai departe. (aplauze)
Chiar aşa este, o să fiţi surprinşi. De exemplu, sunt unele lucruri foarte mici pe care nu le luaţi în seamă. De exemplu, de curând eu am renovat un loc unde am vrut să stau. Era un loc vechi şi era murdar, deci le-am cerut la nişte oameni ca să-l repare, acum câteva luni. Le-am lăsat bani, dar ei nu au făcut-o, au găsit o scuză după alta. Atunci când am revenit la casa respectivă, era tot aşa de goală, murdară şi nu era gata. Deci mi-am suflecat mânecile, am chemat oameni, am luat pe cine am putut să apuc, şi am terminat totul într-o săptămână. Ei mi-au spus că ar dura totul câteva luni de zile, şi eu am spus: „Prostii! Nu există asemenea lucru, o lună de zile de pierdută!” Deci am făcut totul într-o săptămână, nici măcar o săptămână întreagă.
Am luat oamenii numai pentru că era vorba de ceva urgent, apucam pe cine puteam, de la magazin sau de oriunde, îi întrebam dacă doreau să muncească în plus, şi dacă spuneau da, atunci eu le spuneam: „Vino cu mine şi am să-ţi spun ce să faci.” Ei nici măcar nu erau profesionişti, adică puteau să muncească numai după ce îşi terminau serviciul lor, de la şapte la zece sau de la şapte la unsprezece, cel mult. Atât! Dar am terminat trei sau patru camere într-o săptămână. Însă, mai era un loc la bucătărie care nu era vopsit, pentru că mai întâi au trebuit să pună gresia. Şi băiatul cu gresia nu putea să vină în timpul zilei şi noaptea eu trebuia să vin aici. Deci am spus: „În regulă, am să o fac eu singură!”
Însă, atunci, muncisem deja pentru o săptămână sau mai mult înainte, alergasem peste tot ca să încerc să organizez totul, deci eram foarte obosită. În afară de munca cealaltă a noastră, eu şi vopsisem şi spălasem şi făcusem tot felul de munci din acestea, deci mă simţeam deja pe jumătate dărâmată. Şi peste toate acestea, mai aveam şi o mică problemă fizică, deci eram înţepenită toată.
Oricum, în ultima zi, trebuia să plec, dar am spus: „Trebuie să vopsesc bucătăria înainte să plec.” Am vrut să fie făcută înainte să plec. Deci stăteam acolo, obosită! Nu dormisem toată noaptea dinainte, am spus: „Oh, Doamne, cum am să vopsesc bucătăria acum? Sunt într-adevăr foarte obosită, m-am lăudat în gura mare la toată lumea şi acum nu sunt în stare să o fac.” Ar fi ca şi cum „mă fac de ruşine”. (Maestra râde)
Mă tot gândeam aşa şi atunci am ieşit pe uşă afară, am ieşit afară cu un scop anume. Şi afară era un om care trecea pe lângă mine şi a vrut să vorbească cu mine şi mi-a spus: „Ai nevoie de un vopsitor?” (aplauze) Da, aşa s-a întâmplat! Deci eu l-am întrebat: „Ce vopseşti?” Şi el a spus: „Vopsesc pereţi şi tot aşa.” Şi l-am întrebat: „Oh, când eşti liber?” Şi el a spus: „Chiar acum!” (râsete) Şi atunci eu am spus: „În regulă, vino înăuntru.” Şi apoi i-am arătat maşina şi el a făcut-o cât ai clipi din ochi. Deci am terminat înainte să plec. (aplauze) În unele locuri nu poţi să iei oamenii aşa de simplu. Firmele mari sunt ocupate şi este sezonul de vacanţă şi tot aşa. Chiar dacă ai bani, nu poţi să-i plăteşti pe oameni, pentru că oamenii nu vin să lucreze pentru tine atunci când vrei tu, trebuie să fixezi timpul, şi tot aşa.
Dar totul a venit, într-o săptămână totul a venit: securitatea, covorul, gresia, chiar dacă ei m-au avertizat înainte să o să dureze luni ca să organizezi un loc ca acesta. Chiar şi în America durează timp. Trebuie să fixezi un timp anume, poate cu o săptămână înainte. Nimic! Eu am făcut totul în câteva zile şi toţi au apărut alergând, de nu ştiu unde! În mod normal ei sunt ocupaţi şi nici acolo nu poţi să-i iei pe toţi aşa, dar eu am spus: „Bine, pentru mine trebuie ca totul să fie făcut înainte să plec, deci puteţi să le faceţi?”
Şi ei au spus: „Vom încerca.” Şi apoi chiar au încercat, toţi au venit şi totul a fost făcut aproape în timpul zilei, restul nu era decât ceva de terminat. Sunt foarte recunoscătoare, ştiţi. „Băiatul” acela chiar lucrează, aşa este! Nu este aşa de rău, ştiţi, Tatăl nostru, El are grijă atunci când avem într-adevăr nevoie. Uneori nu avem nevoie, nu vrem decât să fim răsfăţaţi. Şi asta este în regulă, de asemenea. Însă, atunci nu mai avem şansa să învăţăm ce suntem în stare să facem. Dacă dăm toate muncile la ceilalţi, atunci la fel, le dăm şi puterea, oamenii care muncesc pentru noi au şanse mai multe să înveţe şi să fie mult mai capabili. Şi noi, între timp, suntem lăsaţi cu mai nimic.
În realitate, este adevărat, în multe aspecte eu sunt handicapată pentru că am foarte mulţi oameni care fac totul pentru mine. Nu ştiu cum să folosesc un calculator, nu ştiu cum să folosesc multe lucruri care sunt foarte distractive: e-mail, internet şi tot aşa. Nu ştiu nimic despre ele, pentru că am oameni care le fac pentru mine. Poate că nici eu nu am timp, dar dacă aş avea timp, atunci aş face-o şi aş învăţa unele lucruri noi, şi aş fi mult mai capabilă şi aş avea distracţii mai multe. Chiar înainte de asta, sunt multe lucruri pe care nu le făceam: nu-mi rezervam biletul de avion, nu luam taxiul, nu ştiam unde este terminalul „cutare şi cutare”, nu ştiam „unde” şi cum.
Deci am pierdut multe, sunt multe lucruri pe care nu le ştiam. La fel, nu ştiam nimic despre cum să conduc maşina şi nu ştiam cum să cheltuiesc bani. Acum ştiu că este o distracţie! (râsete) Este distractiv să cheltuieşti bani. Să cumperi lucrurile de care ai nevoie şi să le ai atunci când ai nevoie de ele, este distractiv de asemenea, este ca o satisfacţie. Deci eu am pierdut multe în viaţă pentru că am fost foarte ocupată ca să fac aşa numitele „lucruri importante”. Dar este bine, de asemenea, că am învăţat să fac şi treburile mici, să fiu în contact cu viaţa şi cu realitatea mai mult, să ştiu cu adevărat cum îşi trăiesc oamenii viaţa lor şi cum se simt.
Voi nu aveţi nici o idee cât de ocupată sunt, uneori poate să devină foarte haotic. Deci să nu vă uitaţi la mine că stau aici şi zâmbesc ca şi cum nimic nu ne întâmplă în lume. Tot timpul se întâmplă ceva. Dar nu mă ajută pe mine cu nimic şi nu vă ajută nici pe voi cu nimic dacă stau aici şi plâng sau mă plâng.
Noi le zâmbim la toate, totul va trece. Şi majoritatea timpului noi vedem ca şi cum este o iluzie şi jucăm mai departe, asta este, nu este chiar aşa de rău. Să trăieşti singur nu este chiar aşa de rău. Poţi să vezi lucrurile mult mai clar şi poţi să vezi dincolo de iluzie mult mai clar. Dar să nu vedeţi prea clar ca apoi să mă părăsiţi pe mine! Atunci când vedeţi prea clar, atunci nu le mai vreţi aşa de mult. De aceea, uneori, Dumnezeu ne ţine puţin în întuneric sau ne ţine închişi puţin, ca să continuăm să facem lucrurile pe care trebuie să le facem înainte să plecăm din această lume. Dacă vedem foarte clar, atunci nu mai vrem să facem aşa de multe şi vrem să mergem înapoi Acasă foarte repede. S-ar putea să înşelăm, să vrem să încheiem totul foarte repede, să facem totul foarte repede, să le strângem laolaltă şi apoi să spunem la revedere. La revedere, lume violentă!